Cu pisica la 10.000 de metri
A vrut sau n-a vrut, a fost sau n-a fost cu chef din partea lui, motanul meu a mers în excursie. Și nu oriunde, că doar fițele fac parte din blana lui sură, ci tocmai la New York. Vorbeam chiar cu el că, dintr-un ghemotoc cu ochii lipiți, mulți purici și puține șanse de viață, pe care niște oameni răi ar fi vrut să îl arunce în Dîmbovița dacă nu le dădeam niște bani și-o sticlă de Cola, a ajuns să privească superior lumea din mijlocul Manhattan-ului.
Mersul cu o pisică în avion sună mai complicat în teorie decît în practică. Mă rog, depinde și de pisică, Xenu al meu a avut niște momente cînd aș fi vrut să-l fac guler, dar ăsta e el în general. În primul rînd, e nevoie de acte. Pașaport și carnet de sănătate, cu toate vaccinurile la zi și cu controlul medical chiar înainte de plecare. Din fericire, asta se rezolvă la orice cabinet veterinar fără bătăi de cap. Partea frustrantă e că nu mi-a cerut nimeni actele, nici la dus, nici la întors, deși am specificat peste tot pe unde puteam că miorlăie ceva în geanta de pe umărul meu. I-am dat un calmant ușor, dar nu cred că a avut mare efect.
La controlul de securitate e distractiv. L-am luat pe Xenu în brațe, cutia a trecut prin scanner și noi prin poartă. Jumătate din echipa de la securitate era acolo, să-l scarpine pe burtă, sub pretextul „trebuie să controlăm pisica“. Sigur avea explozibil după urechi și sigur nu-i plăcea să fie scărpinat pe burtă. În aeroportul de tranzit, la Frankfurt, aveau chiar un loc special unde se scanau animalele în siguranță, l au băgat într-o cutie a lor pe care au tras-o printr un scanner. A fost suspect de cooperant, iar agenții foarte simpatici. Ne am conversat despre animale, unii aveau cîini, alții pisici, am aflat povești.
La zboruri, bestia a fost cuminte la dus, n-a zis nici pîs. Am dormit și eu, a dormit și el, a refuzat pentru prima dată în viața lui mîncare și a ieșit fericit și vesel din cutie la destinație. Asta la dus. Dar, cum iarna nu-i ca vara, nici întorsul nu e ca dusul. Pe zborul de întoarcere, adormisem liniștită cu Xenu în cutie sub scaunul din față. M-am trezit la turbulențe și n-am fost singura. Xenu tocmai descoperise cum se deschide cutia, pe unde trebuie să împingă ca să deschidă aricii, să slăbească fermoarul și să se strecoare afară. L-am prins cînd mai avea jumătate de coadă în interior. Inutil să spun că e complet interzis, din motive evidente de siguranță, să zburde animalul liber prin avion, fiind obligat să îl ții la închisoare. Problema a fost că, odată ce a învățat, cum îl băgam la loc, pe jos, cum îi vedeam moaca isterică și curioasă cum iese prin capac. Norocul meu a fost că scaunul de lîngă mine era liber (ah, ce bine dormeam înainte pe două locuri!), așa că mi-am petrecut tot restul zborului cu Xenu pe scaunul de lîngă mine și cu mîna pe cutie ca nu care cumva să-i mai treacă prin cap să evadeze. Culmea e că pe scaun era super-liniștit, pe jos era revoluționar. Poate se auzeau motoarele mai puternic acolo, nu știu.
Oricum, toată povestea a fost mult mai simplă decît mă așteptam. Xenu a fost mai liniștit decît acasă, unde se urcă pe toți pereții și aleargă înfoiat de parcă vede extratereștri plutind prin aer, n-a rămas cu traume, nu l-a durut nimic (sau nu mi-a zis mie), ba chiar era alert și curios cînd îl mai scoteam din cutie sau cînd se mai întîmplau evenimente în jurul lui. Și-a făcut și un prieten, un alt motan ce călătorea pe același zbor, mirosindu-se un pic prin plasa cutiilor și împărțind o pastilă pe bază de plante, ca să stea mai liniștiți.
Foto: C. Foarfă