Cu gîndul la Burning Man

N-am stat mult pe gînduri cînd a fost să-mi iau bilet la Burning Man. De fapt, am stat atît de puțin, cu toate imaginile fabuloase în minte ușor de găsit la o căutare pe Google cu Burning Man fashion, Burning Man art, Burning Man people, Burning Man crazy, Burning Man events ș.a.m.d., încît am omis să mă uit mai cu atenție la detalii. Știam eu că nu-i un festival ca toate celelalte la care am mai fost, dar habar n-aveam că e atît de diferit.

De unde vin diferențele? Cele care îl „dor“ cel mai tare pe neofitul trezit cu bilet la Burning Man pentru prima oară în viață sînt cele logistice: nu se poate cumpăra nimic de acolo. Nimic, nimic? Nimic, nici apă, nici mîncare, nici bere, nici tricouri de festival. Iar asta, combinat cu faptul că Burning Man are loc în deșert și durează o săptămînă, duce la întrebarea simplă: pe bune, trebuie să ne luăm totul pentru șapte zile? Cam da. Al doilea aspect „interesant“ e că nu există dușuri. Am zis deșert? Am zis. Măcar există toalete. Al treilea e că îți trebuie o mașină închiriată cu care să duci zeci de litri de apă – hai, și-un pic de alcool –, conservele, cortul, kilogramele de șervețele umede și tot ce mai ai nevoie. Iar cu furtunile de nisip de acolo ai nevoie de multe. Al patrulea e că n-ai semnal la telefon și nici wi-fi. Dincolo de impulsul de-a pune mii de poze pe Facebook cu nebunia de acolo, dacă te pierzi de prieteni n-ai decît cîțiva zeci de kilometri pătrați și mult nisip ca să-i cauți. În plus (dar asta n-ar fi rău la nici un festival), nu există coșuri de gunoi, fiind obligat să iei cu tine înapoi în civilizație tot și să nu lași nici o urmă.

Apoi, intervine o altă dilemă capitală. În ce mă îmbrac? Uitîndu-mă pe aceleași poze, mă gîndesc că o să fiu dată afară dacă vin în outfit-ul clasic de festival, adică pantaloni scurți și tricou. Nimeni nu se îmbracă acolo în pantaloni scurți și tricou. Nuuuuu, toată lumea e costumată în cele mai excentrice feluri, ca într-un film (post)apocaliptic, asta cînd nu umblă îmbrăcată doar cu o pereche de mărgele colorate și ceva body painting. Deh, e cald. Am ca opțiune ori să fac pătrățele pe abdomen pînă atunci, ori să mi le desenez ca să se asorteze cu o pereche de aripi, niște pene în cap, o bluză din zale și eventual o fustă în formă de caracatiță. Glumesc, dar nu prea mult.

Și totuși, ce este acest Burning Man, la care s-au vîndut aproape 100.000 de bilete în mai puțin de cinci minute? Din 1986 pînă acum, Burning Man se definește ca o comunitate unde, o dată pe an, se în­tîlnesc arta şi experimentul cu cele zece principii care guvernează evenimentul. Iar de aici și „limitările“ de mai sus. Incluziune radicală (oricine poate participa), economie bazată pe a dărui (de unde lipsa locurilor de unde poți cumpăra orice și interzicerea folosirii banilor), lipsa relațiilor comerciale sau de publicitate (cum, fără „activări“ de la sponsori?), responsabilitatea fiecăruia pentru sine însuși (de unde și faptul că-ți aduci singur tot ce ai nevoie), exprimarea individuală (Burning Man este, de fapt, despre oameni care creează în diverse moduri artistice, se organizează camp-uri  și se pun la cale cele mai nebunești instalații de artă care dispar la final, cel mai probabil prin foc), comunitate, colaborare, cooperare (participanții sînt încurajați să se implice în diverse proiecte), “nu lăsa nici o urmă“ (totul trebuie luat înapoi, fără munții de gunoaie de la alte festivaluri), participare (ești invitat să ajuți și să muncești pentru diverse lucruri organizatorice), nemijlocirea, imediatul (aici, acum, să fii prezent în ceea ce se întîmplă).

E un oraș construit de la zero, cu durata de viață de o săptămînă, în mijlocul deșertului Nevada, în SUA, un eveniment-cult despre care glumea chiar și Obama în cel mai recent discurs al său, zicînd că fetele lui încă n-au voie să meargă acolo, care atrage de la hipioți la punkeri, de la hipsteri la directorii executivi din domeniul tech, din Silicon Valley (nu foarte departe), o experiență, din ce am citit, dură din cauza vremii și a condițiilor – hai să le zicem metaforic – austere, cu o atmosferă suprarealistă sau cyberpunk unde apar instalații gigantice de artă (vizionară, citesc în articole), unele mobile, unde se întîmplă tot felul de lucruri și unde o mare parte dintre participanți sînt în niște trip-uri pe substanțe – și ele, probabil – primite cadou de la alții. Și unde oamenii se simt liberi, rupți de constrîngerile civilizației, responsabili în totalitate de ei înșiși și dornici să fie parte a unei comunități ce a devenit legendară. Sincer, de-abia aștept.

Foto: wikimedia commons