Criza economică și crizele culturii
- un (contra)exemplu: Olanda -
E criză peste tot. În Olanda au început să se închidă teatre, orchestre şi ansambluri de dans. Nu doar sectorul independent e afectat de măsurile de austeritate. Şi instituţiile de stat au parte de reduceri masive de buget. În 2012 măsurile se anunţă încă şi mai severe: guvernul de la Haga s-a angajat să-şi reducă cheltuielile cu 200 de milioane de euro – anunţă Frankfurter Allgemeine Zeitung –, iar cel mai la îndemînă este să taie la greu din bugetul pentru cultură. Pentru România o asemenea măsură ar fi fost previzibilă şi nu ar fi scandalizat probabil pe nimeni. Cultura nu a fost niciodată o prioritate pentru stat, banii s-au dat – cînd s-au dat – mai mult dintr-un fel de milă faţă de artişti, decît ca o investiţie strategică. În Olanda, în schimb, muzeele, teatrele, opera sînt văzute ca spaţii de maximă utilitate publică. Ele oferă publicului larg nişte servicii considerate indispensabile, cu putere federativă, dătătoare de identitate naţională. Cu austeritatea, da, sînt de acord toţi olandezii, dar nu cînd vine vorba de cultură!
În iunie, mai mulţi artişti au participat la un marş nocturn prin capitala regatului, cerînd guvernului să-şi schimbe planul. Artiştii şi numeroşi consumatori de artă s-au baricadat apoi în teatre şi muzee doar pentru a afla, a doua zi, după şedinţa de guvern, că măsurile sînt încă şi mai drastice decît se aşteptau: s-a tăiat o treime din cheltuielile pentru artele spectacolului şi zece procente din cheltuielile instituţiilor muzeale. Din cele zece orchestre vor rămîne doar opt – cinci dintre ele cu un buget care le asigură doar supravieţuirea, nu şi dezvoltarea repertoriului sau finanţarea producţiilor. Din cele şapte ansambluri de dans vor rămîne doar patru. Un teatru şi o operă rămîn fără nici un fel de finanţare. Cîteva mii de angajaţi în instituţiile publice de cultură (artişti şi administratori culturali) urmează să fie concediaţi. Cele mai afectate sînt instituţiile mici şi cele care promovează inovaţia – marile muzee şi teatrele cu tradiţie îşi păstrează bugetele. Reducerea posturilor obligă şi universităţile de profil să renunţe la (o parte din) locuri. Din 2013 vor fi cu un 25% mai puţine locuri pentru artişti plastici şi dansatori şi cu 10% mai puţine locuri pentru muzicieni.
„Olanda va fi, după adoptarea acestor măsuri de austeritate, o ţară mai bună“, a spus premierul Mark Rutte (Partidul Popular pentru Libertate şi Democraţie; liberal). „În sfîrşit vom înlătura greşelile epocii apuse a statului social.“ Această atitudine, considerată „neobrăzată“ de reprezentanţii sectorului cultural, a fost comentată şi răscomentată în mai toate ziarele de calitate. Fără prea mare efect. Căci popularitatea lui Mark Rutte e în creştere – chiar şi după ce s-a dovedit că explicaţiile legate de austeritate sînt, de fapt, ipocrite, de vreme de acelaşi premier, care a tăiat bugetele pentru cultură, s-a angajat să ajute financiar Grecia aflată în colaps. „Cultura e un hobby al stîngiştilor“ – crede Rutte. Într-un fel, are dreptate, pot să-i înţeleg ironia sarcastică. Cu programe culturale nu cîştigi şi nici nu poţi să pierzi alegeri. Problema subvenţiilor pentru cultură – aşa cum o înţeleg liberalii de la guvernare – e că ele ar descuraja competiţia. Odată ce apare o instituţie de cultură subvenţionată de stat, ea va fi mereu dependentă de finanţare, va cere să fie întreţinută de „societatea productivă“. La una dintre dezbaterile publice pe marginea reducerilor de buget, un reprezentant al guvernului a dat exemplul lui Rembrandt: nici el nu a avut parte de vreun post plătit din banii statului. De ce ar plăti statul atîţia artişti, în dauna competiţiei?
Una peste alta, episodul are cel puţin două concluzii. Unu: că vechile mijloace şaişoptiste – greve, provocări, demonstraţii etc. – nu mai funcţionează, nu mai ajung să influenţeze decizia politică. Doi: că (im)popularitatea guvernanţilor trece prin, dar nu e determinată de politicile culturale adoptate. Nici nu ştiu care dintre aceste concluzii mă întristează mai tare.