Criogenia salvează dramaturgia

Am citit piesa Alinei Mungiu-Pippidi, am văzut spectacolul montat de Benoît Vitse pe scena Ateneului Tătăraşi şi am parcurs pe nerăsuflate halucinantul dosar al Evangheliştilor. Precizările sînt absolut necesare într-un context alimentat fie de necunoaşterea piesei, fie de cea a spectacolului, ba chiar de ignorarea amîndurora. Depăşind prima reacţie, m-am pomenit făcînd inventarul numelor, titlurilor, temelor, referinţelor lansate în această sarabandă mediatică. Efectul comic e garantat: Gigi Becali şi Vadim Tudor stau alături de Nicolae Manolescu, Mircea Cărtărescu, Teodor Baconsky, Codul lui Da Vinci lîngă Evanghelia lui Saramago, Patimile lui Mel Gibson lîngă Ultima ispită... a lui Scorsese, iar consilierii primăriei ieşene lîngă Preafericitul Teoctist... Să nu-i uit nici pe cei "1,2 milioane de etnici români din Statele Unite", uniţi în cuget şi simţire! Am avut de toate: intervenţii seismice, în prime-time, comunicate alarmiste, analiza raporturilor dintre teologie şi artă, delicate chestiuni de etică literară, acuze de blasfemie, obscenitate şi suspiciuni de cenzură, atentate cînd la "principiile morale ale urbei", cînd la libertatea de expresie. Niciodată Bisericile Ortodoxă şi Catolică nu s-au arătat mai solidare într-un denunţ comun, niciodată Ministerul Culturii şi Cultelor nu şi-a dovedit mai utilă legitimitatea bicefală, competenţele egale în construirea Catedralei Mîntuirii Neamului şi în arbitrarea unui caz, în fond, de descentralizare culturală. Şi totuşi, după numai două luni de la avanpremieră, Evangheliştii par să-şi fi epuizat resursele pirotehnice. Primăria din Iaşi (principalul finanţator al "centrului de creaţie europeană" din cartierul Tătăraşi) aşteaptă acum diagnoza cîtorva critici de teatru. Ceea ce este, cred, un semn de normalitate, cu toate că mai normal ar fi fost să aştepte ca sala Ateneului, încă plină la cea de-a opta reprezentaţie, să se golească în mod natural. Ce-ar mai fi de adăugat acum, în afară, poate, de nişte concluzii care să ne îndepărteze şi de tentaţia victimizării şi de cea a martirajului, manifestate de unele personaje-cheie ale păţaniei (autoarea pretinzînd, de pildă, că prin acest scandal plăteşte "un preţ al libertăţii de gîndire")!? Oricît de ispititor, exerciţiul simetriilor cu episodul Tanacu ori cu cel al caricaturilor daneze se dovedeşte, aici, pur şi simplu inoperant. Fiecare tumoare cu bisturiul şi pansamentul ei. Nimeni nu tăgăduieşte că Evangheliştii reprezintă un caz atipic în istoria postdecembristă a teatrului nostru. Dar cea mai bună piesă a anului 1992 este, cu tot succesul de marketing al premierei din 2005, o piesă ghinionistă. Montarea lui Benoît Vitse este atît de modestă, încît nu ne rămîne decît să ne imaginăm cum ar fi arătat Evangheliştii în regia lui Andrei Şerban, dacă proiectul punerii în scenă la Naţional nu ar fi fostabandonat acum mai bine de un deceniu. Cîte sincope ale spiritului critic, cîte comoţii intelectuale nu ar fi fost azi evitate! Ce turnură ar fi luat acest "caz"! Am fi avut un Oedip sau O zi din viaţa lui Nicolae Ceauşescu mai devreme, adică la timp, dacă tot invocăm blasfemia coborîrii "mitului în istorie" (şi viceversa). Din păcate, Evangheliştii Alinei Mungiu-Pippidi nu au ieşit la fel de împrospătaţi din volumul Apr