„Cred într-un teatru care nu-i îndepărtează pe oameni“ – interviu cu Rodrigo FRANCISCO

7 august 2018   La zi în cultură

Rodrigo Francisco (n. 1981) este directorul artistic al Companiei de Teatru Almada (CTA) și director al Festivalului Internațional de Teatru de la Almada. A absolvit Facultatea de Limbi Moderne și Literatură de la Universitatea din Lisabona. Este regizor și dramaturg și, încă de la începutul carierei sale, a fost asistentul și colaboratorul celebrului regizor portughez Joaquim Benite (1943 2012), care dă numele Teatrului Municipal din Almada. Este autorul unor piese de teatru precum Quarto minguante (2007), adaptată pentru televiziune și tradusă în spaniolă și franceză, și Tuning (2010), nominalizată de Societatea Autorilor Portughezi pentru cea mai bună piesă portugheză.

Să aruncăm o privire asupra contextului teatral portughez și să vedem cîteva aspecte istorice legate de tradiție și de schimbările din acest domeniu.

În 1926 a avut loc o revoluție în Portugalia care a condus la o dictatură militară, apoi Salazar a venit la putere. În 1971 a murit, fiind înlocuit anterior de Marcelo Caetano, care a fost, de asemenea, un dictator și a condus pînă în 1974, cînd a avut loc o lovitură de stat. Aceasta a fost organizată de armată, de către soldații care nu mai voiau să lupte în Africa. Această lovitură de stat avea un fundament militar, dar nu a fost violentă, aproape nimeni nu a murit. În timpul dictaturii, grupurile de teatru din Portugalia nu au putut să monteze piesele anumitor autori, de exemplu, Brecht și, într-o anumită măsură, nici măcar Shakespeare, pentru că au fost interzise de către regim. Artiștii erau supuși așa numitelor „repetiții de cenzură“, ceea ce înseamnă că funcționari ai regimului veneau și vizionau spectacolele pentru a decide dacă premierele vor avea loc sau nu. După Revoluție, s-a petrecut o mare mișcare prin care se viza reînnoirea teatrului portughez.

După orice revoluție, chiar dacă totul pare să fie construit din punctul zero, trebuie să existe niște resurse pentru noul proces. Cum s-a întîmplat acest lucru în Portugalia?

Resursele au constat în faptul că piesele unor autori interziși de cenzură (de exemplu, așa cum am menționat, Brecht) au putut fi în cele din urmă puse în scenă. Acest lucru a fost realizat de grupuri independente formate din amatori care, după Revoluție, au devenit profesioniști.

Așadar, acești artiști „au subminat“ cumva sistemul în timpul dictaturii?

Nu aș spune că au subminat ceva; ei pur și simplu au luptat pentru a spune și a arăta ce credeau. În condiții de cenzură, întotdeauna găsești metafore pentru a exprima ceea ce gîndești și nu ți se permite să prezinți în mod deschis.

Cum v-ați decis să deveniți regizor și cum ați colaborat cu Joaquim Benite?

Nu am decis nimic în acest sens, doar că, atunci cînd aveam 16 ani, căutam un loc de muncă și l-am găsit în teatrul din Almada. Ajutam personalul tehnic. Regizorul Joaquim Benite (căruia i-am fost asistent timp de șase ani) a văzut că aveam o înclinație puternică spre literatură, că citeam tot timpul și m-a invitat să colaborez aici în teatru, să fac și alte lucruri, ca de exemplu să fiu parte din echipa de comunicare. Cînd aveam 18 ani, lucram deja la biroul de presă al teatrului. Apoi, în 2006, cînd a fost inaugurată noua clădire a acestui teatru (anterior, funcționa într-un spațiu mai mic), Joaquim m-a invitat să fiu asistentul său pentru punerea în scenă a piesei Don Juan de Molière. Joaquim Benite fusese jurnalist și critic de teatru înainte de a fi acceptat să fie regizor de teatru. El scria cu precădere împotriva teatrului tradițional care exista în timpul dictaturii și de aceea a fost invitat de un grup de tineri să lucreze cu ei, dat fiind că se opunea atît de mult teatrului comercial și era interesat de o schimbare. Așa a început să lucreze ca regizor și, cînd compania a devenit profesionistă, a contribuit la descentralizarea teatrului. După Revoluție, studenții de la universitățile din Portugalia au început să iasă din orașele mari, pentru că în țară era o criză imensă a culturii, mulți oameni nici măcar nu știau să citească. Almada era, în vremea aceea, un oraș muncitoresc cunoscut pentru industria navală. Un grup de tineri a decis să vină aici de la Lisabona și să își prezinte creațiile teatrale unui nou tip de public aparținînd clasei muncitoare.

Totuși, cum ați găsit această vocație pentru regie și de ce vă place ceea ce faceți?

Nu cred că am găsit, cred că am fost găsit. Iubesc teatrul pentru că îmi place să fiu laolaltă cu oamenii. Desigur, s-ar putea spune că există multe alte moduri în care această coexistență e posibilă, dar în teatru e diferit. Diferența o face faptul că, atunci cînd construiești un spectacol, ești parte a unei echipe, iar rezultatul reprezintă munca tuturor. Și chiar cred că, în acest proces de lucru, regia se situează la întretăierea ideilor și a stărilor de spirit.

Ce fel de teatru credeți că este mai potrivit pentru aceste vremuri?

Cred că nimeni nu poate spune că un mod de a face teatru este bun și că altul este rău. Eu cred în acel tip de teatru care nu-i îndepărtează pe oameni și care include spectatorii.

De unde știți asta atunci cînd invitați un spectacol la Festivalul de Teatru de la Almada? Ar putea fi spectacole care îndepărtează publicul.

Într-adevăr. Și se întîmplă, pentru că, în mod normal, spectacolele invitate sînt foarte diferite. Dar sînt mulțumit de asta pentru că, atunci cînd realizăm programul festivalului, încercăm să arătăm publicului diferite tipuri de teatru care există în lume. Nu este treaba noastră să judecăm un spectacol în termeni estetici. Poate fi post-dramatic, poate fi teatru bazat pe text sau dans. Dacă este bine făcut, nu este o chestiune de gust și acesta e un fapt benefic pentru că, astfel, este sporită diversitatea programului. Este interesant că, la sfîrșitul festivalului, atunci cînd publicul votează pentru spectacolul pe care îl consideră cel mai bun, voturile sînt foarte diferite, ceea ce înseamnă că avem o gamă largă de spectatori. Prin urmare, cînd fac selecția pentru festival, nu o fac după gustul meu. În acest festival au fost invitate spectacole care nu aveau deloc de-a face cu ceea ce îmi place mie. Eu fac teatru pentru motivele mele, iar alții pentru motive opuse, ceea ce este perfect normal. Nu cred că am dreptul să invit doar spectacole care sînt făcute în modul în care eu văd și simt teatrul. Nu poate exista un gust uniform la baza unei selecții, deoarece acest lucru ar anula dreptul unor persoane diferite de a vedea perspective distincte asupra teatrului.

În ce măsură credeți că publicul ar putea fi provocat sau destabilizat de un spectacol?

Este foarte periculos, atunci cînd vorbim despre public, să aducem în discuție această temă a provocării pentru că ceea ce vă poate destabiliza pe dumneavoastră s-ar putea ca pentru mine să nu fie deloc tulburător. Inevitabil, spectatorii sînt prea diferiți pentru a fi provocați în același mod. Acesta este motivul pentru care cred că un festival ar trebui să se bazeze pe ideea că lucrurile diferite pot coexista, pornind tocmai de la această diversitate de gusturi a spectatorilor de teatru.

Personal, ce căutați într-un spectacol de teatru?

Caut cu precădere latura poetică a teatrului, nu merg la spectacole pentru a vedea viața, acea viață pe care o pot găsi peste tot în afara teatrului.

a consemnat Gina ȘERBĂNESCU

***

„I believe in that kind of theatre which does not put people away from it” – an interview with Rodrigo FRANCISCO

Rodrigo Francisco (b. 1981) is the artistic director of Almada Theatre Company (Companhia de Teatro de Almada - CTA) and also director of the Almada International Theatre Festival. He graduated from Modern Languages and Literatures Faculty at Lisbon University. He is stage director and playwright and, from the very beginning of his career he was the assistant and collaborator of the famous director Joaquim Benite (1943-2012), who provides the Municipal Theatre in Almada with his name. He is the author of plays like Quarto minguante (2007), which was adapted for television and translated into Spanish and French and Tuning (2010), nominated by the Portuguese Authors Society for Best Portuguese Play. 

Let’s have a look at the Portuguese theatrical context and see some historical aspects related to tradition and also to the changes in this field.

In 1926 there was a revolution in Portugal which started a military dictatorship and then Salazar came to power. In 1971 he died, being previously replaced by Marcelo Caetano who was also a dictator and ruled until 1974, when a coup d'état occurred. It was organized by the army, by the soldiers who no longer wanted to fight in Africa. This coup d'état had a military basis, but it was not violent, almost nobody died. During the dictatorship, the theatre groups in Portugal could not stage some authors, Brecht for instance and, to a certain extent, not even Shakeaspeare, because they were prohibited by the regime. The artists had the so called censorship rehearsals, meaning that the censors came and see the show in order to decide if the premiere would take place or not. After the Revolution, there was a great movement aiming at the renewal of the Portuguese theatre.

After a Revolution, even if everything seems to be built from point zero, there must be some resources for the new process. How did this happen in Portugal?

The resources consisted in the fact that some authors (as I mentioned, like Brecht among them), could be finally staged. This was done by independent groups that had existed as amateurs and after the Revolution became professional.

So, these artists had been somehow undermining the system until the Revolution?

I would not say that they undermined something; they simply fought to say and show what they thought. Under the circumstances of censorship, you always find metaphors to express what you believe and you are not allowed to present openly.

How did you decide to become a stage director and how was your collaboration with Joaquin Benite?

I did not decide anything in this sense, the fact is that when I was 16 years old, I was looking for a job and I found it here in the theatre in Almada. I was helping the technical staff. The director Joaquim Benite (to whom I was assistant for six years) saw that I had a tendency to literature, that I was reading all the time and he invited me to collaborate here in the theatre, doing other things, like being part of the publishing team. When I was 18, I was already working in the press office. Then, in 2006 when we inaugurated the new building of this theatre (previously, we played in a smaller venue) Joaquim invited me to be his assistant for the staging of Don Juan. Joaquim Benite had been a journalist and a theatre critic before he accepted to be a stage director. And I say accepted because, as he was mostly writing against the traditional theatre that existed during the dictatorship, he was invited by a group of youngsters to work with them, as he was so against the commercial theatre and so interested in a change. That’s how he started and, when the theatre company became professional, he contributed to the theatre decentralization. After the Revolution, students from the universities of Portugal started to go out of the big cities, because there was huge lack of culture in the country, a lot of people did not even know how to read. Almada was, at that time, a working class town based on ship industry and a group of young people decided to come here from Lisbon and make theatre to a new kind of audience.

Still, how did you find this vocation for what you do and why do you love what you do?

I do not think that I found, I think I was found. I love theatre because I love being with people. You might say that there are a lot of other ways in which you can be with people, but in theatre it is different. What makes this difference is the fact that when you are building a show you are part of the team and the result is the work of everybody. And I really think that stage directing is the crossing of ideas and of states of mind in this process of team work.

What kind of theatre you think is more appropriate for these times?

I think that no one can say that this way of making theatre is good and that way is bad. I believe in that kind of theatre which does not put people away from it and which includes the spectators.

How do you know this when you invite a show in Almada Theatre Festival? There might be performances that could cast people away.

Indeed. And it happens, because normally the invited shows are very different. But I am happy with this because when we make the programme of the festival, we try to show the audiencec various kinds of making theatre which exist in the world. It is not our job to judge the show in terms of its aesthetics. It can be post-dramatic, it can be text-based theatre or dance. If it is well done, it is not a matter of taste and it is good that it increases the diversity of the programme. It is interesting that, when at the end of the festival people vote for what they consider to be the best show, the votes are very different which means that we have a wide range of spectators. Therefore when I make the selection for the festival, I do not do it according to my own taste. In this festival there have been invited performances that had nothing to do with what I like. I do theatre for my own reasons and others for opposite reasons, which is perfectly normal. I do not think that I have the right to invite only shows that are made in the way I see and like theatre. There can be no unified taste in the programme of the festival, because this would negate the right of different people to see different things and perspectives on theatre.

To what extent do you think that the audience could be provoked or even disturbed by a show?

It is very dangerous when we speak about the audience and about this topic of disturbing it, because what may be disturbing for you it might not be disturbing for me. Inevitably the spectators are too different to be provoked in the same way. This is why I think that a festival should be based on the idea that different things could coexist, starting from this diversity of tastes that could be found among theatre spectators.

Personally, what do you search for in a theatre show?

I look especially for poetry, I do not go to the theatre to see life, that life that I can find everywhere outside the theatre.

an interview by Gina ȘERBĂNESCU

Mai multe