„Cred că, în general, citim prea mulţi bărbaţi“ – interviu cu Marlon JAMES

27 septembrie 2017   La zi în cultură

S-a născut în Kingston, Jamaica, în 1970. A absolvit Universitatea Indiilor de Vest în 1991, unde a studiat limba și literatura engleză, și a făcut un master de creative writing la Universitatea Wilkes. Primul său roman, John Crow’s Devil (2005), a fost nominalizat la Los Angeles Times Book Prize și la Commonwealth Writers’ Prize, și s-a aflat pe lista New York Times Editor’s Choice. The Book of Night Women (2009), a doua sa carte, a cîștigat Dayton Literary Peace Prize, The Minnesota Book Award și a fost nominalizată la National Book Critics Circle Award. În cel de-al treilea roman al său, Scurtă istorie a șapte crime (A Brief History Of Seven Killings, 2014), cîștigător al Man Booker Prize și nominalizat la National Book Critics Circle Award, Marlon James explorează genuri multiple – thriller-ul politic, biografia orală și povestirea polițistă – pentru a dezvălui istoria Jamaicăi de la sfîrșitul anilor ’70, tentativa de asasinare a lui Bob Marley și bătăliile clandestine ale țării din timpul Războiului Rece. Povestirile și scrierile sale de non-ficțiune au apărut în reviste precum Esquire, Granta și Freeman’s. Marlon James predă literatura engleză la Macalester College, în St. Paul, Minnesota. Romanul Scurtă istorie a șapte crime a apărut, în traducerea lui Ciprian Şiulea, la Editura Litera.

Mama dvs. era detectiv şi tatăl, avocat, dar amîndoi citeau literatură. În ce măsură este literatura o „moştenire“ de familie?

Am ajuns să fiu interesat de cărţi aşa cum ajung mulţi dintre cei care cresc într-o familie unde se citeşte. Tata era pasionat, în special, de poezia lui Coleridge şi de teatrul lui Shakespeare, genul de lucruri pe care nu le înţelegi cînd eşti copil, dar în biblioteca familiei – altfel, nu foarte mare – existau şi cărţi pentru copii, basme, Mama Gîscă, Ali Baba şi cei patruzeci de hoţi sau benzi desenate. De fapt, cele mai multe erau cărţi din bibliografia şcolară.

Pe la vîrsta de şapte ani deja mergeam la bibliotecă în mod frecvent, iar senzaţia locului plin de cărţi şi a comunităţii de cititori m-a atras tot mai mult. Îmi alegeam singur cărţile, aşa că n-aş putea spune că părinţii mi-au ghidat lecturile copilăriei. Nici nu era nevoie să-mi spună ei ce să citesc. Nici nu mă încurajau să citesc, nici nu-mi recomandau ceva anume, cărţile erau la îndemînă, aşa că alegerea lor rămînea la latitudinea mea. Cărţile de la şcoală nu mă atrăgeau tocmai pentru că trebuia să le citesc, dar la bibliotecă puteam alege orice doream şi această libertate mă făcea să citesc şi mai mult. Cititul a fost alegerea mea şi era ceva personal, ceva ce căutam de unul singur. Mulţi dintre prietenii mei n-au crescut cu convingerea că ai nevoie să citeşti şi de-asta nici n-au ajuns să iubească literatura.

Spuneaţi undeva că aţi avut o adolescenţă destul de agitată; v-a ajutat cititul să treceţi mai uşor peste acea perioadă?

M-a ajutat în sensul în care cititul m-a făcut să vreau să scriu. Din cînd în cînd dădeam peste cîte o carte care mă făcea să vreau să scriu eu însumi, să mă bucur eu însumi de felul în care scriitorul folosise cuvintele pentru a mă bucura pe mine ca cititor. Altfel, nu cred că m-a ajutat şi, de fapt, nici nu era nevoie ca cititul să mă ajute în alt fel. Aşa se întîmplă în general cu scriitorii: la un moment dat o carte citită le trezeşte dorinţa de a scrie. Pe de altă parte, vrei să scrii cărţi pe care nu le găseşti. Cînd scriu, scriu genul de carte pe care eu vreau s-o citesc. Dacă n-a scris-o nimeni, atunci mai bine mă apuc s-o scriu eu.

Ce-a fost mai întîi: interesul pentru naraţiune sau pasiunea pentru limbaj?

Probabil interesul de a spune poveşti, pentru că la cinci-şase ani nici nu cunoşti prea multe cuvinte. (Rîde) Pasiunea pentru limbaj a venit mai tîrziu, cînd era cît pe ce să-mi schimb profilul în facultate şi să urmez cursuri de lingvistică. M-a interesat limbajul, etimologia, de unde vin cuvintele, cum funcţionează, cum sînt folosite… Dar întotdeauna a fost vorba de poveşti. Robin Hood, Little House in the Big Woods [de Laura Ingalls Wilder, apărută în 1932 – n. red.] sau Ali Baba şi cei patruzeci de hoţi, toate spuneau o poveste şi pe mine asta mă interesa. Dacă le-aş reciti acum, probabil aş descoperi că sînt scrise într-un limbaj modest.

O autoare precum Terry Tempest Williams [scriitoare şi activistă americană, autoare de cărţi pentru copii, poezie şi non-ficţiune dedicată prezervării mediului – n. red.] m-a făcut să înţeleg cum prin cărţi poţi avea mai mult decît o viaţă, iar acest lucru m-a impulsionat să scriu. Crescut în suburbii şi ducînd o viaţă destul de plictisitoare – plictisitoare pentru copilul care eram –, am descoperit că citind capeţi încă o viaţă. Am vrut să am şi eu acest efect asupra altora.

„Trebuie să iubeşti monstrul“

Romanele dvs., pline de violenţă, sînt populate de personaje conduse de contradicţii puternice şi de dorinţe fatale. Un anume spirit tragic străbate tot scrisul dvs… V-au influenţat tragediile greceşti?

Da, am citit tragediile greceşti, dar nu mi-am dat seama cu adevărat de influenţa lor asupra scrisului meu decît atunci cînd a remarcat-o altcineva. În general, mă las inspirat de Sofocle şi de Eschil, pe care îi recitesc frecvent. De pildă, acum, lucrînd la noul meu roman, recitesc Orestia pentru a mia oară. Găsesc ilustrate acolo defectele umane ca niciunde altundeva în literatura lumii.

Da, Shakespeare are subiecte tragice şi personajele lui sînt pline de defecte, însă personajele greceşti, cu slăbiciunile şi metamorfozele lor, sînt spectaculoase. Un personaj shakespearian îşi ucide soţia, dar un personaj din tragedia greacă îşi mănîncă copiii la micul dejun. Îi mănîncă la propriu. O bună parte din Orestia este despre un tată care-şi ucide propria fiică pentru a cîştiga un război, după care soţia lui se răzbună pe el, după care fiul se răzbună pe propria mamă şi cu toţii sînt cuprinşi de mania răzbunării în timp ce totul rămîne foarte real.

De vreme ce scriu despre personaje care se află mereu într-o situaţie extremă şi care fac lucruri îngrozitoare, mă întorc la tragedia greacă pentru a învăţa cum să-mi păstrez personajele reale şi umane, pentru ca atunci cînd dispar din poveste cititorul să le ducă lipsa. Tragedia greacă reuşeşte acest lucru mai bine decît orice altă literatură.

În Scurtă istorie a şapte crime apar nu mai puţin de 76 de personaje care trăiesc pe două continente, cu întîmplări întinse pe durata a patru decenii. Cum aţi lucrat cu o asemenea cantitate de informaţie şi de material narativ? Aţi făcut scheme, liste, calendare?

Am făcut toate astea pentru că a trebuit să mă descurc cu numărul mare de personaje şi, chiar dacă anumite informaţii sau episoade n-au mai intrat în varianta finală a cărţii, aveam nevoie să le cunosc şi să ştiu că se întîmplă. Multe din întîmplările secundare nu s-au păstrat în roman, dar voiam să ştiu ce fac personajele mele în orice moment. Pe de altă parte, am avut nevoie şi să las cartea să se dezvolte singură, să decurgă într-un mod organic. Îmi place să plănuiesc acţiunea, să construiesc atent arhitectura cărţii, dar la fel de bine ajung să ignor toate aceste pregătiri pentru că la un moment dat personajele devin oameni. Diferenţa constă în faptul că oamenii au capacitatea de a te surprinde şi de a te dezamăgi şi, odată ce un personaj începe să facă lucruri neplănuite iniţial, el devine tot mai real, iar povestea continuă într-un mod tot mai organic.

Cît a fost plan şi cît dezvoltare organică în Scurta istorie a şapte crime?

Am început să mă gîndesc la acest roman ca la o întreagă desfăşurare narativă ce are loc doar în decursul anului 1976, dar, pe măsură ce personajele au căpătat consistenţă şi au devenit tot mai reale, am început să mă gîndesc la ce se întîmplă cu ele, în special cu cele care încă n-au murit, şi dincolo de anul 1976. Vor reuşi? În ce fel se vor rata? Cînd aceste personaje îşi vor relua viaţa, ce anume s-a schimbat? Ce e diferit în ceea ce le priveşte? Prin ce necazuri au mai trecut? Mă interesează viaţa de după roman a personajelor mele la fel de mult cum mă interesează viaţa prietenilor mei de dinainte de a fi devenit prietenii mei. Romanul a ieşit atît de lung tocmai pentru că m-au interesat personajele în toate perioadele lipsă.

Cît de mult vă apropiaţi de aceste personaje? Vă apropiaţi pînă într-atît încît să spuneţi, ca Flaubert, că personajele sînt dvs. înşivă?

Da, mă ataşez de ele, mai ales de personajele negative. Pentru că intru în mintea lor şi le studiez motivele, chiar dacă nu le susţin comportamentul şi nu mă identific cu personalitatea şi caracterul lor. Dacă nu devin reale, nu mă interesează atît de mult. Cum spunea o prietenă de-a mea scriitoare, trebuie să iubeşti monstrul pentru ca el să prindă viaţă. Ca scriitor, trebuie să scrii cu o anume umanitate, să insufli umanul chiar şi în personajele negative, de aceea pun cîte puţin din mine şi în personajele care fac lucruri îngrozitoare.

гScrisul poate fi ”nvăţat“

Ce fel de literatură predaţi?

Literatură americană postbelică şi literatură postcolonială. Dar acum ţin cursuri de creative writing, predau scrisul.

Se poate preda aşa ceva?

Sigur că da. Cei care cred că scrisul nu se învaţă sînt suficient de proşti să creadă că arta scrisului nu presupune exerciţiu şi multă practică. Nici un dansator nu va spune că nu poţi învăţa să dansezi. Nici un muzician nu va spune că nu poţi învăţa să cînţi la un instrument. Nici un pictor nu va spune că nu poţi învăţa să pictezi. Dar cînd e vorba de scris, apare mai mereu ideea că scrisul nu se învaţă.

Arta scrisului se poate învăţa şi, oricum, talentul înnăscut nu e suficient. Un copil talentat la scris nu va scrie Don Quijote. Dacă eşti talentat, asta nu presupune că şi stăpîneşti limbajul. Trebuie să înveţi cum să foloseşti limbajul şi cum să compui propoziţii, trebuie să înveţi cum să fii atent la personaje şi cum să nu le construieşti doar din lucruri care-ţi plac, trebuie să înveţi cum să gîndeşti o scenă… Există practică, există tehnică, există revizuire, iar aceste lucruri se învaţă. Talentul, e-adevărat, nu poate fi predat. Nu oricine ajunge un mare cîntăreţ, dar poate învăţa măcar cum să-şi folosească vocea pe care o are. Aşa şi cu scrisul.

Apropo de limbaj, citindu-vă romanul, m-am gîndit deseori la Joyce, Burgess, Burroughs, Nabokov, Tolkien, genul de scriitori care au pus mare preţ pe limbaj.

I-am citit pe toţi aceştia, dar nici unul dintre ei nu este femeie, or, scriitorii de la care eu am învăţat cum să abordezi chestiunea limbajului au fost femei: Toni Morrison, Alice Walker, Jessica Hagedorn. De la Tony Morrison am învăţat dialogul, de la Alice Walker am învăţat să folosesc dialectul, iar de la Jessica Hagedorn am învăţat cum să folosesc vocea străzii, bîrfa, zvonul, slang-ul. Nu vreau să spun că scriitorii menţionaţi de tine nu m-au interesat – ar mai putea fi adăugaţi şi Gabriel García Márquez, Salman Rushdie sau Orhan Pamuk –, însă eu de la scriitoare am avut de învăţat în mod special. Cred că, în general, citim prea mulţi bărbaţi.

гNu mă g”ndesc la cititori“

Care este cel mai rău lucru care vine la pachet cu un astfel de premiu prestigios precum Man Booker? Aţi menţionat numele lui Pamuk şi-mi amintesc o afirmaţie de-a lui în care spunea că, după ce a primit Premiul Nobel, mai bine de un an de zile n-a mai apucat să scrie nimic din cauza felului în care i s-a schimbat viaţa.

Da, viaţa se schimbă, dar îmi imaginez că asta se întîmplă mai ales cu scriitorii introvertiţi, retraşi, ciudaţi. Eu nu sînt unul dintre ei. Pentru mine, toate schimbările au fost în bine. În primul rînd, vînd mai multe cărţi acum – şi nu mă plîng de asta –, sînt tradus în mai multe limbi, ceea ce înseamnă că sînt citit de mai -mulţi oameni care află mai multe despre Jamaica şi despre Bob Marley. E grozav ca literatura ta să ajungă la cît mai mulţi cititori, aşa cum sînt şi cititorii revistei tale, care, în alte condiţii, poate nu m-ar fi citit.

E-adevărat că, după primirea premiului, mi-am petrecut un an de zile în turnee, dar eu sînt obişnuit să scriu pe drum, nu am nevoie de un loc liniştit pentru scris, pot scrie aproape oriunde. La fel s-a întîmplat cu al doilea roman al meu, pe care l-am scris în timp ce mă aflam în turneu cu primul roman. Schimbarea majoră intervine în profunzimea cititului, în măsura în care foarte mulţi oameni îmi urmăresc acum postările pe Facebook. Ştiu însă cum să mă întorc la treaba mea. Mă retrag la Minneapolis, acolo unde trăiesc, încui uşa şi scriu. Lucrînd atîta vreme în publicitate şi în industria spectacolului, mi-am trăit cea mai mare parte din viaţă în zgomot şi ştiu cum să-mi găsesc propriul spaţiu.

Mai e ceva. Dacă ai cîştigat un mare premiu, asta nu înseamnă că trebuie să ţi pierzi capul şi să uiţi de ce anume te afli aici. Să cîştigi un mare premiu e grozav, mai ales că, cel mai probabil, nu-l vei mai cîştiga niciodată. Şi, oricum, peste un an va fi ales un nou cîştigător, iar tu trebuie să-ţi păstrezi simţul perspectivei.

Simţiţi acum, după premiu, tentaţia de a scrie mai… internaţional? Criticul Tim Parks spunea, în The New York Review of Books, că există acum un fel de sentiment al „romanului global“: scriitori internaţionali scriind pentru cititorii internaţionali, fără prea multe mărci culturale distincte.

Eu nu mă gîndesc la asta cînd scriu. Nu mă gîndesc la cititori pentru că scriu, în principal, pentru mine. Preocuparea faţă de public se rezumă la preocuparea pentru claritatea propoziţiilor şi, implicit, la eficienţa lor. Mă întreb doar dacă propoziţiile mele transmit cititorilor ceea ce vreau eu să transmită. Altfel, cînd scrii încercînd să împlineşti aşteptările publicului, eşuezi de fiecare dată. Nu-ţi poţi compromite arta, oricare ar fi aceasta, de dragul publicului, tocmai pentru că arta a fost cea care a creat mai întîi publicul.

Cît despre aspectul internaţional al subiectului unui roman, da, poate că unora li s-a părut o nebunie să scriu despre Jamaica, cînd aş fi putut scrie despre Norvegia, să zicem. Dar să pierzi specificitatea culturală doar pentru a nu aliena un cititor din cine ştie ce parte a lumii e o prostie. Nu mă interesează ca romanele mele să fie interşanjabile cu romane din alte părţi ale lumii.

Apropo de Jamaica, cum a fost receptată cartea acolo?

Foarte bine. Multă lume crede că Jamaica a rămas ca-n anul 1976, or, au trecut de-atunci patruzeci de ani şi cele mai multe dintre personajele mele au murit între timp. Părinţii unora dintre cititorii mei nici nu se cunoscuseră în 1976 sau erau copii. Jamaica de acum e o lume cu totul diferită de Jamaica din carte. La fel şi atitudinea faţă de trecut. Oamenii sînt mult mai dispuşi să discute despre trecut.

Aveţi în iPod muzică jamaicană?

Nu prea. Nici măcar cînd trăiam în Jamaica nu ascultam aşa ceva. (Rîde) Acum ascult Stereolab şi noul album al lui Kendrick Lamar.

De ce Kendrick Lamar?

Pentru că mă impresionează şi mă înfurie în acelaşi timp. (Rîde)

гSă rezistăm
tiraniei genului“

Ce ne puteţi spune despre romanul la care lucraţi acum – dacă nu cumva sîn-teţi superstiţios?

Da, se întîmplă uneori să vorbeşti prea mult despre cartea pe care o ai în cap şi să-ţi pierzi interesul de a o mai şi scrie. Mi s-a întîmplat asta cu al doilea roman, despre care am povestit atît, încît la un moment dat am realizat că mă plictisisem deja de el şi nu l-am mai scris niciodată. (Rîde)

Romanul la care scriu acum este un amestec de folclor african şi istorie. Obişnuiam să-i spun fantasy, sau realism magic, sau ficţiune speculativă, dar este mai degrabă un roman istoric plasat pe continentul african.

Vă place să schimbaţi genul de la o carte la alta?

Nu e vorba că schimb genurile, pentru că nu mă gîndesc la gen atunci cînd scriu. Dacă e vorba de genuri, cel mai mult îmi plac SF-urile şi romanele poliţiste, dar unde îi situezi pe Ursula K. Le Guin, Margaret Atwood, James Ellroy…

Thomas Pynchon…

Thomas Pynchon sau David Mitchell? Francine du Plessix Gray a afirmat cîndva că trebuie să rezistăm tiraniei genului. Sînt de acord cu ea. Nu mă gîndesc să sar de la un gen la altul atunci cînd scriu, mă gîndesc doar cum să scriu povestea cît mai bine.

Apropo de povestea spusă cît mai bine, sînteţi nerăbdător să vedeţi seria de televiziune pe care HBO o va face după Scurta istorie…?

Între timp, HBO a renunţat la proiect şi acum se poartă negocieri cu un alt producător, care are o cu totul altă perspectivă asupra filmului. Oricum ar fi însă, nu-mi doresc ca filmul să devină o poveste cu americani albi în Jamaica pentru că ar fi prea puţin din carte şi asta s-a mai făcut.

Veţi fi implicat în ecranizare?

Nu chiar. Acum sînt ocupat cu noul roman, însă brief-ul Scurtei istorii…, realizat acum trei ani, arată bine. Pentru mine, ecranizarea este cumva o ştire veche.

Pentru final, vă propun cîteva jocuri de imaginaţie. Mai întîi, în ce carte v-ar plăcea să trăiţi pentru o vreme?

Hmm, chiar nu ştiu. Cel mai mult îmi plac cărţile în care se întîmplă tot felul de lucruri rele şi n-aş vrea să trăiesc în nici una. (Rîde) Aş alege Stăpînul Inelelor pentru că acolo au loc şi întîmplări magice.

Dacă aţi putea invita la un pahar de vin orice scriitor din istorie, pe cine aţi invita?

Hmm, altă întrebare bună! (Se gîndeşte mult.) Gata, ştiu, Ovidiu.

Ştiţi că a fost exilat pe ţărmul mării noastre?

Da, ştiu. (Rîde)

Dacă aţi putea rezolva definitiv una şi numai una dintre problemele lumii de azi, care ar fi aceea?

Inegalitatea.

a consemnat Marius CHIVU

Foto: Jeffrey Skemp

*****

(fragment din Scurtă istorie a șapte crime)

„Ascultați-mă.

Morții nu încetează niciodată să vorbească. Poate din cauză că moartea nici nu e moarte, ci doar un fel de exmatriculare. Știi de unde vii și te întorci mereu de acolo. Știi încotro mergi, chiar dacă ți se pare că nu mai ajungi niciodată și ești pur și simplu mort. Mort. Pare ceva definitiv, dar e un cuvînt căruia îi lipsește gerunziul. Dai de oameni morți de mai mult timp decît tine, care merg întruna, chiar dacă nu se îndreaptă nicăieri, și îi asculți cum urlă și șuieră, pentru că toți sîntem niște spirite sau ni se pare că sîntem spirite, dar de fapt toți sîntem morți. Spirite care se furișează în interiorul altor spirite. Uneori, o femeie se furișează în interiorul unui bărbat și se tînguie precum amintirea actului dragostei. Gem și bocesc tare amîndoi, dar pe fereastră se aude ca un șuier sau șoaptă de sub pat, și copiii mici cred că e un monstru acolo. Morților le place foarte mult să stea întinși sub cei vii din trei motive. (1) În majoritatea timpului noi stăm întinși. (2) Partea de jos a patului seamănă cu capacul unui sicriu, dar (3) Deasupra ei există greutate, o greutate umană în care poți intra și pe care o poți face și mai grea, și asculți bătăile inimii, în timp ce o privești cum pompează, și auzi șuieratul nărilor, atunci cînd plămînii lor împing aerul, și ești invidios pînă și pe cea mai slabă suflare. Eu nu am nici o amintire despre coșciuge.

Dar morții nu încetează niciodată să vorbească și uneori cei vii aud. Asta voiam să spun. Cînd ești mort, vorbirea e doar o digresiune și un ocoliș, nu poți decît să rătăcești și să cutreieri o vreme. Ei bine, cel puțin asta fac ceilalți. Ce vreau eu să spun e că morții învață de la morți, dar asta e ceva complicat. Eu aș putea să mă ascult pe mine însumi, în timp ce susțin în continuare față de oricine vrea să asculte că nu am căzut, ci am fost împins peste balconul hotelului Sunset Beach din Montego Bay.

Dacă nu ești atent cum dormi, o să ajungi așa cum au ajuns să mă găsească pe mine cei vii. Eu, zăcînd pe pardoseală, cu capul ca un dovleac zdrobit, piciorul drept răsucit la spate și cele două brațe îndoite într-un mod în care brațele n ar trebui să se îndoaie, și de sus, de la balcon, arăt ca un păianjen mort. Sînt și sus, și jos, iar de sus mă văd așa cum m a văzut ucigașul meu. Morții trăiesc din nou o mișcare, o acțiune, un țipăt, și se află din nou acolo, așa, pur și simplu, un tren care nu s a oprit decît cînd s au terminat șinele, pervazul de la etajul 16 al acelei clădiri, portbagajul mașinii care a rămas fără aer. Trupurile băieților ska explodează ca niște baloane înțepate, cincizeci și șase de gloanțe.

Ascultați-mă.

Oamenii vii așteaptă și văd, pentru că se amăgesc că au timp. Oamenii morți văd și așteaptă. Odată am întrebat o pe profesoara de la școala de duminică: dacă raiul e locul vieții eterne și iadul opusul raiului, atunci ce înseamnă că e iadul? Un loc pentru băieți roșii mizerabili ca tine, a spus ea. Încă mai trăiește. O văd, la Casa pentru Bătrîni Eventide, din ce în ce mai bătrînă și mai stupidă, fără să mai știe cum o cheamă și vorbind cu un glas scrîșnit atît de încet că nu o aude nimeni că se teme de venirea nopții din cauză că atunci îi atacă șobolanii degetele bune de la picioare. Văd mai mult decît atît. Dacă privești suficient de atent, sau poate doar puțin la stînga, vezi o țară care e așa cum am lăsat o. Nu se schimbă niciodată, de fiecare dată cînd ajung printre oameni, ei sînt exact așa cum i am lăsat, îmbătrînirea nu are nici o importanță.“ 

Mai multe