Copyright poetic
Existența artistică pe care am parcurs-o pînă acum a stat, mai mult sau mai puțin, sub semnul poeziei: ca gen, pe de o parte, ca șansă, pe de alta. Meseria de actor presupune observarea vieții în toate detaliile ei. Dar ea se exprimă, se finalizează prin rostirea pe o scenă a unor cuvinte, replici, versuri care nu aparțin artistului și care sînt proprietatea absolută a cîte unui autor. La Shakespeare, de exemplu, autorul a hotărît ca personajele să vorbească cînd în proză, cînd în versuri. E un balans care presupune vagi cunoștințe muzicale, dar, neapărat, o serioasă cultură a contrastelor, a paradoxului. Și, desigur, un autentic simț al umorului.
Poezia este un miracol al folosirii limbii, al limbii literare în speță. Și asta nu numai pentru că face economie de spațiu tipografic și de hîrtie, ci și pentru că, într-un cadru minimal, ascunde semnificații profunde. În poezie, ceea ce se citește este mai puțin semnificativ decît ceea ce trebuie descifrat din misterele metaforei ori simbolurilor. Poezia atașează unui cuvînt un altul, într-o logică care nu aparține nici limbii vorbite, nici prozei literare. Asocierile de cuvinte care produc metafore sau simboluri poetice sînt surprinzătoare, stranii, contradictorii de cele mai multe ori.
Descifrarea și înțelegerea poeziei presupune parcurgerea mai multor etape. Prima e lectura intimă, în singurătate. Prin simpla citire, te apropii fără ocol de text. Apoi cînd, tot singur fiind, o citești cu glas tare și o abordezi din perspectiva sunetului. Se mai poate întîmpla, apoi, ca, după ce ai citit-o și în gînd și cu glas tare, să vrei s-o „povestești” cuiva, să verifici ce-a vrut „să spună”. Să verifici dacă intenția a fost percepută. Aceasta adaugă lecturii ambiția de a transpune textul din substanța lui în limba interlocutorului.
Următoarea treaptă de apropiere, de percepere a misterului ascuns, e memorarea, mai mult sau mai puțin spontană, a versurilor. Le înveți pentru tine însuți și le rostești cu vocea gîndului.
Urmează apoi (în cazul meu, al nostru, al actorilor) momentul culminant, cînd urci pe scenă și spui poezia în fața publicului. În situația aceasta, ea capătă valori aparte. Le-aș numi valori de folosință neașteptate.
Rostirea care mă interesează este cea a semnificațiilor. Într-o poezie care te emoționează trebuie intuit momentul fierbinte al inspirației poetului, cea care i-a dictat mîinii lui să scrie. Poetul transmite un bun, un bun finit, încremenit în pagină. Eu îl preiau ca atare și-l trec prin filtrul sensibilității mele. Sînt uimit de valoarea estetică, de lumea pe care o descopăr în spatele metaforei și fascinat de temperamentul autorului.
Poezia a devenit, organic, și a mea. Și tocmai de aceea mă simt atras, mă văd silit s-o rostesc. Pornesc în grabă spre înapoi, spre locul unde poetul căuta, în singurătate, să stăpînească vorbele. Simt fierbințeala momentului de grație, sînt partener nemijlocit. Poezia devine și a mea. Mi-o însușesc cu voluptate și adaug discursul meu metodei. Urc pe scenă și pretind drept de autor.
Toate acestea primesc sens și aură atunci cînd îmi iau drept aliat poezia lui Eminescu. Prin el m-am îndrăgostit de limba română. El știa cel mai bine că lumile poeziei sînt lumile visurilor noastre. Iată de ce, avîndu-l alături, am curajul de a mă urca pe scenă și de a pretinde public dreptul de a fi eu însumi autor.
Credit foto: Florin Ghioca / TNB