Contribuția romilor la cultura românească

În uzul comun, termenului de „cultură” i se asociază înțelesuri care țin de obiceiurile de consum al mîncării, artei și muzicii. De foarte multe ori, specificitatea unei națiuni este dată și de aceste elemente, tocmai de aceea, atunci cînd vizităm alte locuri decît cele natale, pentru a înțelege mai bine poporul a cărui țară tocmai o vizităm, trecem în revistă cele trei elemente mai sus menționate. Sociologia ne oferă o definiție pe cît de largă, pe atît de simplă: orice se transmite non-genetic este parte a culturii. Cu alte cuvinte, modul în care relaționăm cu părinții, cu vecinii, cu minoritățile, viața religioasă, comportamentele, atitudinile și valorile pe care le avem în familie și în societate etc. sînt – și definesc – cultura acelei societăți.

Cultura românească nu este, în nici un caz, o cultură „pură”, așa cum este prezentată de naționalist-extremiștii trecuți și actuali. De fapt, nici nu cred că mai există așa ceva undeva în lume (poate doar în comunitățile izolate de aborigeni din zona Amazoniei care nu au intrat în contact cu nici o altă civilizație), pentru simplul motiv că globalizarea a adus cu sine și un schimb al elementelor culturale specifice. Astfel, bucătăria orientală a „împrumutat” condimente Occidentului, O-Zone a făcut furori în Japonia și nimeni nu mai crede că Picasso nu este o valoare artistică a întregii umanități. Ceea ce noi definim drept cultură română actuală este, în fapt, o îmbinare a unor elemente specifice unor națiuni și popoare cu care acest spațiu a intrat în contact, „negociate” cu ceea ce populația autohtonă promova drept element identitar. Astfel, în ciuda faptului că au origini turcești, sarmalele și chiftelele au devenit mîncăruri cu care ne mîndrim în fața străinilor, Transilvania are un stil de construcție a caselor profund diferit față de Regat și muzicile tradițional-populare combină elemente bulgărești, sîrbești, maghiare etc. în funcție de regiunea geografică.

Există totuși o minoritate care, mai mult decît să influențeze, a contribuit la păstrarea și dezvoltarea identității culturale românești, și aceea este minoritatea romilor. În cele ce urmează, voi încerca să explic pe scurt în ce a constat contribuția romilor la cultura românească, așa cum o definim noi actual.

Teatrul

Primii embrioni a ceea ce reprezintă arta teatrală românească sînt măscăricii pe care îi găsim menționați în hrisoavele curții lui Petru Cercel de la sfîrșitul secolului al XVI-lea. Aleși exclusiv din rîndul robilor romi, măscăricii au dăinuit, relativ cu aceleași roluri, pînă pe la finele secolului al XIX-lea, fiind consemnați și de I.L Caragiale într-un articol publicat în 1895 în Gazeta Poporului, intitulat „Măscărici și grămătici”: „Orice boier care se respectă mai avea încă un alt slujbaș intelectual, tot atît de neapărat unei curți boierești cu întinse relații sociale. Pe atunci, cînd nu se pomenea de viață publică și cînd elita socială și high-life se numea protipendadă, boierul, în loc de Capșa și de Bar, avea sindrofie și chefuri acasă, numa-n ișlicel și-n meși; în loc de Hugo, avea un taraf de lăutari și un măscărici. Slujba acestuia era să spuie caraghioslîcuri la chef, să păcălească pe musafiri și chiar pe stăpînu-său și să spună pe grecește cocoanelor ceea ce damele aud azi pe franțuzește la Hugo. Dar în afară de această îndatorire artistică, măscăricii, recrutați mai totdeauna dintre robi, pe lîngă că mai făceau boierului și servicii intime la împrejurări sentimentale, aveau și o sarcină politico-socială. Cînd boierul avea necaz pe cineva, cînd era mahmur din cine știe ce pricină, cînd era scîrbit pînă în suflet că l-a scos vodă de la ipolipsis, atunci punea pe măscărici la poarta curții să pîndească pe rival sau pe prietenii ori simpaticii acestuia, să le dea cu huideo, să le arunce murdării și să-i înjure năstrușnic.”

Cercetînd scrierile călătorilor străini care vizitau Muntenia, Lelioara Zamani ne spune – în eseul Ceremonii și loisir la București în timpul domniilor fanariote – chiar că „domnitorii fanarioți aveau și cîte un măscărici sau doi la curte, care îi desfătau pe ei și pe boierii lor cu glume și giumbușlucuri, susținînd adesea adevărate spectacole, îndeosebi cu farsa turcească numită „caraghioz” – care era un joc de marionete (Șăineanu, 1900, CLXX)”. Odată cu accesul tinerilor boieri din Moldova și Valahia la programele de studii superioare oferite de universitățile din Paris, Berlin și Viena, spațiul românesc începe să intre în contact cu modelul cultural occidental. Astfel, unele locuri (de genul hanuri) oferă spectacole de teatru unde trupe occidentale de actori încep să vină și să joace, pînă cînd Vodă Caragea construiește, în 1818, primul teatru din spațiul românesc (Teatrul de la Cișmeaua Roșie).

Din cauza statului lor de robi, măscăricii romi nu pot juca pe o scenă de teatru, devenind etalonul trecutului de care societatea modernă dorește să uite cît mai repede. Singura zonă în care aceștia se mai pot exprima sînt bîlciurile și tîrgurile populare, unde reușesc, prin jocul de actorie, mînuire a păpușilor și diverse scamatorii, să distreze lumea. Poate cel mai celebru personaj din teatrul popular pe care spațiul românesc îl are, Vasilache, era de fapt, conform spuselor lui Alecsandri, „Vasilake Țiganul”: „Astfel, Shakespeare a nemurit pe Falstaff, Molière pe Tartuffe, Cervantes pe Don Quijote etc. Astfel, poporul italian a încarnat grotescul în Pulcinello, francezul în Guignol, românul în Vasilake Ţiganul, ruşii în Hagi Alvat etc.“ (Proză, Editura pentru Literatură, 1967). Măscăricii romi robi au fost primii actori profesioniști din spațiul românesc. Din păcate, contribuția lor este, de cele mai multe ori, uitată de cei care ar trebui să o consemneze.

Arta culinară

Robii romi erau la dispoziția deținătorului pentru a face toate activitățile casnice și de distracție ale vremurilor (bucătari, curățenie, doici, îngrijitori de animale, cafegii, lăutari, măscărici și circari). Din dorința de a face o impresie cît mai bună la ospățurile pe care le organizau, mulți boieri investeau sume destul de mari pentru a-și instrui bucătarii romi la Istanbul (pîna la finele secolului al XVIII-lea) sau chiar la Paris. De la Istanbul, bucătarii robi romi au învățat să facă sarmale și chiftele, iar de la Paris, coq-au-vin. Odată întorși acasă de la studiile din domeniul gastronomic, munca lor era de a găsi armonia între ceea ce au învățat la marile școli de bucătari ale vremurilor și gustul pe care-l apreciau localnicii. Ceea ce unii făceau, fiind ceea ce astăzi am numi „chef”. Poate cea mai cunoscută poveste a unui „chef” de la începutul secolului al XIX-lea este cea a lui Dincă, tînărul bucătar rom al Cucoanei Profirița, mătușa domnitorului Alexandru Ipsilanti: „Cucoana Profirița nu pierduse mania de a prînzuri și de a vedea multă lumea la masă, și cînd avea un bucătar atît de măiestru, avea și mijlocul a-și satisface această plăcere, căci pentru masa bună totdeauna se găsesc doritori mulți. Apoi, cînd asculta laudele comesenilor cucoana Profirița nu se putea opri de a spune cu ce sacrificiuri de cheltuieli a putut forma un asemenea bucătar, capabil de a servi chiar pe împărați cu mulțămire. Ea spunea cum îl cheamă; la finele mesei îl chema și-l arăta la lumea sa și surîdea cu plăcere cînd auze mai ales pe dame zicînd: et quel joli garçon! Însuși domnitorul, care era nepot cucoanei Profirița și care era un bun mîncău, venea nepoftit la mesele suculente ale mătușei sale și atît se simțea de mulțămit, încît după masa cerea să vină bucătarul, pe care după ce-l vedea, îl bătea pe umeri, și-l gratifica totdeauna cu galbeni și irmilici de aur” (Gheorghe Sion, Suvenire contimporane, Polirom, 2014). Prin ceea ce reușea să facă în bucătărie, Dincă era considerat unul dintre marii bucătari ai vremurilor și tratat ca atare: „Putea, bunăoară, Louis-Étienne Maynard, franțuzul bucătar al lui Alexandru Vodă Ipsilante, să servească la masa domnească cine știe ce sosuri verzi, galbene, fistichii sau albastre, cînd Dincă-țiganul făcea o mîncare de «clapon cu cocanari» sau clapon, mă rog, cu migdale de Ţarigrad, lăsau boierii toate sosurile şi toate combinaţiile francezului şi mîncau din mîncarea lui Dincă pînă cînd îi ridicau pe braţe” (G.I. Ionnescu-Gion, Istoria Bucureștilor, Fundația Culturală „Gheorghe Marin Speteanu”, 1998).

În Moldova îl găsim, tot în aceeași perioadă, pe „chef” Iordache: „Unul din aceste fenomene reprezentative de un pitoresc desăvîrşit a fost bucătarul din Şerbeşti (…). Peste toată forfota din jurul plitelor şi al cuptoarelor domnea figura oacheşă a lui Iordache, ţiganul, bucătar din moşi-strămoşi, căci neam de neamul lui, atîţia cîţi putea să-i numere privind în urmă-i, hrăniseră, ca şi dînsul, cinstite burţi ale multor generaţii de boieri Micleşti, stăpîni ai Şerbeştilor.
Iordache era meşter neîntrecut pînă şi în arta de a găti cea mai rafinată bucătărie franţuzească, fiincă el era dintre fiii de bucătari de casă mare pe care stăpînii lor îi trimiseseră de tineri la şcoala celebrului maître queux al Roznovanului de la Roznov” (Paul Emil Miclescu, Bucureștii trăsurilor cu cai, Litera, 1985).

Un alt exemplu ne face totuși să nu uităm soarta bucătarilor robi romi în societate: „Amfitrionul își juca reputația și amorul propriu pe un fel de mîncare exotic sau pe un sos inedit: în vremea Regulamentului Organic (1832-1835), un mare boier muntean și-a împușcat bucătarul țigan și a decapitat pe ajutorul lui deoarece îi rataseră o mîncare rară și scumpă” (O lume într-o carte de bucate: manuscris din epoca brâncovenească, prefață și postfață de Ioana Constantinescu și studiu introductiv de Matei Cazacu, Editura Fundației Culturale Române, 1997).

Ce ar fi fost bucătăria românească fără contribuția robilor bucătari romi? Nu aș putea spune, însă aș putea paria că ar fi fost cu totul alta decît cea cu care ne mîndrim acum.

Muzica

De la mijlocul secolului al XVI-lea, studiind documentele vremurilor, se observă că deținătorii încep să tranzacționeze, cu sume mult mai mari decît pentru oricare alt bun aflat în posesia lor, o anume categorie de robi: lăutarii. Mai mult chiar, pentru a deprinde muzica vremii, le tocmesc instructori turci, ba chiar îi trimit la Stambul să învețe cîntecele otomane. Totul pentru a intra în grațiile turcilor care aveau o influență majoră în treburile statului în momentul în care aceștia le treceau pragul, la ospățuri. Romii robi au trebuit să-și uite propria muzică și să cînte ceea ce dorea cel care-i stăpînea. Dacă o făceau bine, trăiau și ei bine. Dacă nu era pe placul deținătorului, aveau parte de pedepse dure. Așa că ei exersau mult și „inventau” melodii care ar fi fost pe placul celui care putea să facă diferența între o viață bună și chin.

A vorbi despre contribuția romilor la păstrarea folclorului românesc este, poate, cel mai la simplu, pentru că aici avem cei 500 de ani de robie în care această meserie era făcută doar de robii romi. Performanța lor era chiar mai apreciată decît cea a tarafurilor aduse de la Istanbul, pentru simplul motiv că cele ale robilor romi reușeau să pună laolaltă melosul oriental cu „inima albastră” a localnicilor. Mulți lăutari romi au devenit atît de celebri încît erau starurile vremurilor și se organizau turnee pentru ca lumea bună să-i poată auzi și vedea. Barbu Lăutaru a fost printre cei care au primit, în dar, chiar și libertatea.

Prima orchestră radio de folclor pe care România a avut-o a fost înființată de activistul rom Grigoraș Dinicu, iar printre cele mai mari nume ale folclorului românesc se regăsesc foarte mulți interpreți care sînt de etnie romă. Chiar și cei care studiau muzica cultă (Ciprian Porumbescu, George Enescu) au recunoscut că-și luau seva din muzica cîntată de romi (în cazul lui Porumbescu este vorba despre Grigore Vindereu), Enescu spunînd: „Lor, ţiganilor, să le mulţumim că ne-au păstrat muzica, această comoară ce abia acum o preţuim; numai dînşii
ne-au dezgropat-o, au trecut-o şi dat-o în păstrare din tată în fiu, cu acea grijă sfîntă ce o au pentru ce le e mai scump pe lume: muzica”. Romii nu au cîntat pentru că „au muzica-n sînge”, ci pentru că au fost obligați să o facă vreo 500 de ani. Și pentru că trebuiau s-o facă foarte bine, în caz contrar primind, de mult prea multe ori, pedepse greu de imaginat.

Aș putea continua cu rolul pe care romii l-au avut în dezvoltarea economică a acestor regiuni, despre contribuția lor la războaiele pe care România le-a dus din 1877 pînă în prezent sau despre influența limbii romani în ceea ce numim acum limba română modernă. Sper să o fac cu o altă ocazie. Ceea ce mi-aș dori să înțelegem este că, de vreo mie de ani, romii și românii au trăit împreună și au făcut, deopotrivă, ca România de azi să fie ceea ce este. Pentru că este țara noastră în care toți ne simțim acasă.

Text apărut în suplimentul „Cultura acum” (distribuit gratuit în luna ianuarie 2020, împreună cu revistele Dilema veche, 22 și Suplimentul de cultură), ca parte din proiectul „Starea culturii române în 2021” inițiat de Asociația Culturală AltIași (coordonatori de proiect: George Pleșu și Marius Chivu), finanțat de Ministerul Culturii și co-finanțat de Goethe-Institut prin Centrul Cultural German din Iași și Institutul Francez din România. Prin acest proiect, Asociația Culturală AltIași urmărește prezentarea unor perspective inter- și multiculturale asupra stării culturii naționale în anul 2021, printr-o serie de contribuții – text, imagine și video – aparținînd unor personalități reprezentative pentru spațiul cultural românesc și pentru minoritățile conlocuitoare, contribuții disponibile pe platforma www.culturacum.ro.

Gelu Duminică este sociolog, director executiv al Agenției de dezvoltare comunitară „Împreună”.

Foto: Grigoraș Dinicu (wikimedia commons)