„Comunismul pătrunde în societate precum cancerul într-un corp“ – interviu cu Thierry WOLTON
O istorie mondială a comunismului este cea mai cuprinzătoare încercare de a povesti și de a înțelege comunismul ca fenomen global. O trilogie de mari dimensiuni care încearcă să deslușească cine au fost călăii, victimele și complicii în această adevărată tragedie a secolului al XX-lea. L-am întrebat pe Thierry Wolton cum se situează, ca istoric, în siajul celor două cărți care au fixat paradigma în studierea comunismului: Trecutul unei iluzii, de François Furet, și Cartea Neagră a comunismului, volum colectiv coordonat de Stéphane Courtois.
Întîi de toate, eu nu sînt un istoric, nu unul profesionist. François Furet este istoric de profesie, marele specialist al Revoluției Franceze. Stéphane Courtois este și el istoric de profesie, specialist în istoria comunismului francez și unul dintre autorii Cărții Negre a comunismului. Eu, unul, sînt eseist. Avantajul meu este că, eseist fiind, pot să-mi îndrept cercetarea în ce direcție vreau, s-o iau pe alte drumuri. Dezavantajul e că n-am credibilitatea lor profesională. Dar istoria o putem practica cu toții dacă respectăm cîteva principii esențiale. Cum ar fi respectul față de fapte și respectul față de cronologie. Nu putem înțelege istoria dacă nu stăpînim cronologia. În acest prim volum al trilogiei mele despre comunism mi-am propus să fac această cronologie. Am început cu lovitura de stat a lui Lenin din 1917 și închei cu 1979, cu invazia Armatei Roșii în Afganistan, adică cu ultima cucerire a comunismului din secolul al XX-lea.
O istorie mondială a comunismului e o trilogie de dimensiuni monumentale. Ce v-ați propus să urmăriți?
Am vrut să scriu, întîi de toate, o narațiune a acestei istorii. Așa ceva nu exista încă. Sînt multe cărți despre comunism, dar nici una nu e o narațiune. În general, istoria comunismului a fost scrisă de universitari, de oameni cu diverse specializări și domenii de interes. Eu am vrut să scriu o narațiune care să cuprindă comunismul ca fenomen global. Mi-am propus să acopăr trei unghiuri. Pe de o parte, o cronologie a celor întîmplate în comunism. Au fost 27 de state comuniste în secolul al XX-lea. E povestea modului cum aceste state au fost cucerite de comunism. Și a dramelor care au urmat. A doua poveste e despre societate în țările comuniste. Cum au trăit oamenii în acest sistem. Rezistența, represiunea, viața cotidiană, foametea, sărăcia. Foametea din timpul regimurilor comuniste, produsă nu de vreo catastrofă naturală, ci de deciziile politice, a produs aproximativ 70 de milioane de morți, mult mai mulți decît ambele războaie mondiale. În fine, în al treilea volum vorbesc despre țările care n-au cunoscut regimuri comuniste, dar care au avut partide comuniste puternice. Și despre orbirea intelectualilor din aceste țări față de ravagiile comunismului. Și despre complicitățile politice, despre oamenii care știau ce se întîmplă, dar care au închis ochii, oportunist, pentru a face afaceri cu dictatori. Iată, deci, o viziune globală asupra comunismului.
Avînd în vedere complexitatea sistemului comunist și diversitatea regimurilor, se poate face o perspectivă comparată?
Cu siguranță. Dincolo de toate di-fe-rențele, există un trunchi comun. Sigur că regimul comunist din România a fost diferit de cel din China. Sigur că peste tot regimurile au avut specificități. Însă elementul comun e Lenin. El este cel care se află la originea totalitarismului comunist. „Lecția“ lui Lenin e: un singur lider, un singur partid, o singură ideologie. Și astăzi, cele șase partide comuniste rămase la putere (China, Coreea de Nord, Laos, Vietnam, Cuba, Eritreea) funcționează după același model leninist. Desigur, există diferite variante. Eu, unul, compar comunismul cu cancerul. Comunismul pătrunde în societate precum cancerul într-un corp. Cu toții purtăm în noi germenii acestei -boli. Boala e ascunsă în noi, adormită, și se declanșează, poate, într-un moment de slăbiciune ori pe fondul unei alte boli. Tot așa, și comunismul va căuta punctul slab al unei societăți pentru a se declanșa și a prelua, totalitar, controlul.
Să luăm cazul României…
Liderul vostru adorat Nicolae Ceaușescu a reușit cumva să dea impresia că regimul comunist din România e diferit de altele, că e național. Și occidentalii păreau să accepte cu bucurie această doar aparentă decuplare a Republicii Socialiste România de Moscova. Căci, după cum știți, România nu s-a îndepărtat de URSS. Dacă nu fi fost aliniat cu Moscova, Ceaușescu ar fi fost eliminat. Dacă Nicolae Ceaușescu a fost atît de naționalist, asta înseamnă că exista deja o suferință a națiunii române. Suferință care ar putea proveni, de pildă, din faptul că România e o națiune tînără, o națiune care s a regăsit cu greu. Malignitatea regimului comunist, în particular în vremea lui Ceaușescu, a constat în exploatarea politică a acestei suferințe. Comunismul românesc a fost național-comunism.
Dar, să știți, pînă la urmă, toate regimurile comuniste au avut această componentă națională. În România, această latură a fost exacerbată.
Cum se face că regimurile comuniste se transformă mereu în dictaturi?
Nici nu are cum să fie altfel. Dictatura e în proiectul comunist. Marx vorbește în termenii determinismului istoric. El spune că toate societățile se îndreaptă spre aceeași țintă. Au trecut prin statul feudal, au trecut printr-o revoluție industrială, burgheză etc. și că, pînă la urmă, ținta e comunismul. Ei, dacă avem un singur țel, înseamnă că avem și o singură cale pentru a-l atinge. Dar, cum nu toți își doresc neapărat acest țel, e nevoie de un pumn de fier. „Cu o mînă de fier vom conduce omenirea spre fericire“, vorba lui Marx. Proiectul comunist e, prin esența lui, totalitar.
Mulți dintre stîngiștii de azi cred în continuare în ideea comunistă. Unii susțin că, în cazul dictaturilor, a fost prost aplicată. Puteți să explicați ce este și ce nu este comunismul?
Comunismul e exact ceea ce s-a făcut. Cei care cred că nu a existat comunism sau că s-a aplicat greșit sînt cel puțin naivi. Cum să mai crezi, fie și doar pentru o secundă, în genul ăsta de argument, cînd știm bine că 27 de state (ex)comuniste au aplicat, în variante diferite, aceeași idee? Și că toate aceste încercări au generat aceleași drame?
Cum vă explicați totuși că încă există atît de mulți susținători ai ideii comuniste?
În țările foste comuniste, așa-numita nostalgie a sistemului poate fi explicată într-o oarecare măsură prin regretul unui anume sentiment al siguranței. Chiar și în vremuri tulburi, de mare penurie, cei conformiști aveau, cît de cît, siguranța zilei de mîine. Apoi, bineînțeles, e nostalgia după tinerețe: privind în urmă, ne dăm seama că viața e limitată. A nu se confunda acest tip de nostalgie cu nostalgia comunistă!
Pe de altă parte, forța comunismului constă în capacitatea sa de a se adresa tuturor oamenilor. Acest discurs despre egalitate, bazat pe sentimente omenești, cum ar fi gelozia, invidia etc., e inteligibil și seducător pentru un număr mare de oameni. Mai ales cînd este grefat peste civilizația creștină. Mesajul, însă, s-a schimbat. Dacă Iisus Christos promitea că „cei din urmă vor fi cei dintîi“ (în Rai), comunismul a promis Raiul pe Pămînt: cei săraci vor conduce. Acest sentiment al revanșei sociale existent în creștinism a fost folosit de comunism pentru a-și asigura succesul politic. Și asta e explicația pentru care ideea comunistă seduce și acum.
Mai este comunismul repetabil?
Comunismul, așa cum a fost inventat de Lenin, așa cum a fost aplicat în 27 de țări, nu mai este posibil. Mai există cîteva țări cu regimuri comuniste, cu partid unic și ideologie unică, însă comunismul e pe moarte și va dispărea. Sînt absolut convins că nu mai este repetabil în aceeași formă. E un capitol al istoriei care s-a închis odată cu prăbușirea Uniunii Sovietice. Însă, cum comunismul se bazează pe un tropism uman, pe ideea egalității, și cum inegalitățile fac parte din natura umană, nu e exclus ca alte ideologii politice să preia și să dezvolte această idee.
a consemnat Matei MARTIN