„Complicitatea clasei politice cu instituția Bisericii nu s-a schimbat” – interviu cu regizorul Alexandru SOLOMON

Regizorul Alexandru Solomon este cunoscut pentru Marele jaf comunist (2004), Război pe calea undelor / Cold Waves (2007), Kapitalism – reţeta noastră (2010). Din 2010, el predă la UNArte și este președintele Asociației One World Romania. În 2016, a publicat monografia Reprezentări ale memoriei în filmul documentar. Cel mai recent film este un road-movie documentar construit ca un pelerinaj pe urmele călugărului Arsenie Boca. Am vorbit cu regizorul Alexandru Solomon despre figura salvatoare care promite milioanelor de români o lume mai bună și, mai ales, despre demersul artistic atipic.

„Prin 2018 am simțit că mă sufoc”, se aude din off, chiar la începutul filmului, vocea naratorului. Prezența Bisericii Ortodoxe în viața publică și mai ales pe ecranele televizoarelor devenise cel puțin redundantă. S-a schimbat între timp această percepție?

Cînd am început să lucrez la film, în toamna lui 2018, a avut loc referendumul pe tema familiei în care Biserica Ortodoxă s-a implicat puternic. Referendumul a fost un eșec, dar relația BOR cu statul și complicitatea clasei politice cu instituția Bisericii nu s-a schimbat. Este o relație preferențială, care funcționează în toate domeniile – economic, social, cultural – și ea influențează politicile publice din România. Între timp, temele ultraconservatoare enunțate în timpul referendumului au fost preluate ca platformă de un nou partid politic care urcă mereu în sondaje. Cînd am reacționat public în 2017 la vizita oficială a Patriarhului Kirill al Moscovei eram încă departe de invazia rusească din 2022, dar antieuropenismul, disocierea de Occident și demagogia fundamentalistă („valorile noastre sînt atacate”) sînt teme care au pătruns în România și capătă azi tot mai multă tracțiune în propaganda conspiraționistă de la noi. În acest peisaj, presa și mediile sociale se folosesc și ele tot mai mult de imaginarul religios, vedetele sînt chemate tot mai des să își povestească experiențele mistice și preoții sînt invitați să se pronunțe pe cele mai diverse subiecte. Comercializarea merge mînă-n mînă cu mediatizarea și cu politica.

Înainte de a realiza documentarul, ați organizat un casting pentru a vă alege personajele pe care le-ați însoțit în pseudo-pelerinajul către Arsenie Boca. Cum ar fi fost să fi lucrat cu actori profesioniști?

La casting am căutat oameni asemănători celor pe care i-am întîlnit în pelerinajele organizate de diferite asociații, la care am participat în perioada de documentare (între 2018 și 2021). Oameni din generații diferite, cu experiențe mistice sau cu o anume legătură cu Arsenie Boca, dar și oameni cu felurite pregătiri și din medii cît mai diverse. Faptul că lucraseră în fața camerei era un avantaj, pentru că îi ajuta să se deschidă în fața camerei și mă interesau poveștile lor personale, naturalețea și nu performanța actoricească.

Apare în film și artista Larisa Crunțeanu. Cum s-a pliat ea pe rolul reporterului?

Larisa Crunțeanu a avut un rol important la filmare, am cooptat-o la sugestia Adei (Solomon, nota red.) ca regizor secund, dar și ca participantă activă la dezbaterile din film. Am discutat înainte care va fi rolul ei în aceste discuții, pentru ca ele să capete relief și să urmeze o direcție. Pe de altă parte, Larisa, ca și ceilalți pelerini, exprimă acolo poziția ei, ceea ce crede ea însăși, din perspectiva ei de artistă vizuală – care meditează asupra lumii contemporane. În film ea devine, ca și noi ceilalți, personaj, interpret și investigator al cultului lui Arsenie Boca.

Filmul e gîndit pînă la urmă ca un joc de roluri

A fost sau nu o surpriză lectura documentelor legate de viața duhovnicului așa cum apare în arhivele Securității? În ce măsură notele informative v-au facilitat scrierea scenariului și cum au primit pelerinii acest tip de informație?

Dosarele Securității includ o varietate foarte mare de documente despre viața lui Arsenie Boca, dar și despre cum s-a format cultul în jurul lui, încă din timpul vieții. Apar acolo pentru prima dată relatări ale presupuselor miracole săvîrșite de Arsenie, felul în care era el văzut de contemporani, dar și notele informatorilor care redau mai mult sau mai puțin precis dialoguri cu părintele, mai ales după ce a fost alungat din mănăstire. Sigur că aceste surse trebuie privite cu suspiciune și chestionate. De multe ori, pare că Arsenie – conștient fiind de prezența informatorilor – spune ceea ce trebuie zis, pentru urechile lor. Dar documentele oferă o imagine a unei lumi profund dominate de gîndirea magică, încă mai rurală și mai izolată decît azi, o lume care rezistă politicii declarate a statului. Și ceea ce e paradoxal este că și securiștii sînt de multe ori copleșiți de aceste credințe, chiar dacă declarativ urmează linia ateistă oficială. Pentru că, pînă la urmă, majoritatea dintre ei erau țărani sau oameni cu o educație foarte precară. Pelerinii noștri din film cred că au fost foarte interesați de documentele pe care le-am citit și dezbătut împreună. Am reușit împreună să ne imaginăm scenele descrise în dosare, „să ne punem în pantofii” contemporanilor lui Arsenie Boca și să discutăm cu răbdare. Ne-am ascultat unii pe alții, fiind de acord că nu sîntem de acord.

În Arsenie.Viața de apoi sînteți narator la început, apoi personaj, călăuză, regizor, reporter, uneori cameraman și chiar „profesor”. Care dintre aceste ipostaze a fost cel mai bun instrument pentru a transmite mesajul filmului?

Filmul e gîndit pînă la urmă ca un joc de roluri. Figura lui Arsenie Boca – sau așa cum am ajuns eu să-l văd – întrupează și ea tot felul de roluri. De asta e și atît de greu de definit cine a fost cu adevărat. Pare că părintele Arsenie și-a asumat din timpul vieții diverse fețe: duhovnic, rebel, icoană publică, guru, artist necanonic, life coach... Iar după moartea lui, peste aceste fețe s-au suprapus tot felul de straturi de mistificare și manipulare care complică ficțiunea personajului real. De aici am pornit. Așa încît și fiecare dintre noi – și pelerinii, și regizorul filmului – își schimbă rolurile pe parcursul filmului.

Ce explicații v-au dat cei care v-au interzis să filmați la mormîntul de la mănăstirea Prislop și cum a fost primit în general de autorități demersul unui documentar despre „Sfîntul Ardealului”?

Răspunsul autorităților religioase a fost amestecat. Pe de o parte, am avut acces în anumite locuri – de exemplu, la Sîmbăta de Sus – sau am putut sta de vorbă cu cîteva fețe bisericești (am filmat cîteva dialoguri care n-au mai intrat în film). Pe de altă parte, n-am putut filma în mănăstirea Prislop sau la biserica din Drăgănescu. Așa cum se spune și în film, controlul imaginii părintelui Arsenie – al imaginii în general – e un lucru foarte important pentru Biserică și o reprezentare cinematografică ce scapă acestui control li s-a putut părea periculoasă. De fapt, fraza care m-a marcat și care justifica una dintre aceste interdicții era: „L-ați reprezentat pe Părintele Arsenie printr-un om cu barbă, îmbrăcat asemănător cu el, și acest lucru nu este îngăduit”. Cu alte cuvinte, noi avem monopolul reprezentării lui Arsenie Boca și orice reprezentare „civilă”, lumească a lui este iconoclastă și nepermisă. Nu-i de mirare, pentru că și în secolul XXI imaginea poate stîrni războaie.

Cîteva scene-cheie din film par cu intenție nedezvoltate. Ele rămîn pătrunderi temporare în mințile personajele vrăjite de părintele făcător de minuni. Ce ați urmărit cu aceste gesturi regizorale?

Miracolele și credința în general sînt lucruri invizibile. Cînd încerci să le vizualizezi, să le dai o imagine, imaginea rămîne misterioasă și e mai bine să o lași neexplicată.

Aș spune că montajul secvențelor și felul în care e filmat Arsenie Boca m-au dus cu gîndul la documentarele realizate de Radu Jude. Mă înșel?

Mi-e greu să analizez eu aceste paralele. Sigur că mă influențează filmele din peisajul nostru și contextul în care lucrez. Cred că în ultimii 10-15 ani au apărut în teritoriul documentarului tot felul de formule care experimentează amestecul unor metode care vin dinspre ficțiune, dar și dinspre artele performative. Documentarul pare un gen mai curajos și mai liber decît ficțiunea. Pe de altă parte, cred că m-am inspirat mai mult din alte surse. Tablourile (scenele de reenactment al miracolelor) vin din tradiția picturii religioase și naive, în care personaje contemporane vorbesc în prim-plan, în timp ce în fundal sînt redate scene biblice. Dezbaterile din film sînt practic construite pe un format de talk-show de televiziune, dar au ceva și din tradiția „poienii lui Iocan” descrise în Moromeții.

Cîteva zile după ce am văzut filmul, m-am gîndit că personajele din autocar ar putea fi vocea poporului. Cum vi se pare această asociere?

Așa cred și eu. De fapt, asta am încercat să redau.

Ce reacții din public aveți după primele proiecții?

Deocamdată am avut doar cinci proiecții în România, proiecții la care am participat. Reacțiile au fost foarte diverse, de la credință la necredință, de la uimire jenată în fața felului în care pelerinii își exprimă experiențele mistice la identificare cu ei și așa mai departe. Practic, e ca și cum dezbaterile din film (sau pelerinajul) continuă în sălile de cinema. Ce poate fi mai satisfăcător? Pentru că tot ce-mi doresc de la film – pe lîngă a lăsa o urmă a momentului – este să creeze un spațiu de dialog, să fie o punte între oameni care nu sînt de acord.

interviu realizat de Roxana CĂLINESCU