Clişee glossy

17 iulie 2013   La zi în cultură

www.tabu.ro

„Librăriile nu-ţi dau banii pe cărţile vîndute, publicul nu prea vine la lansări, criticii îţi cer bani, ciorbe şi votci ca să-ţi recenzeze autorii publicaţi“ – asta spunea, într-un interviu acordat Lorenei Lupu pentru revista Tabu, scriitoarea şi editoarea Cristina Nemerovschi, întrebată fiind dacă rentează sau nu să deţii o editură şi să publici cărţi. Dincolo de faptul că e ridicol şi sinucigaş pentru un editor să dea vina şi pe librari, şi pe cititori, şi pe criticii literari, într-o discuţie stîrnită pe Facebook, şi eu, şi Dan-Liviu Boeriu am provocat-o pe Cristina Nemerovschi să spună, odată pentru totdeauna, care sînt acei critici despre care spune că ar cere şpagă pentru a recenza cărţi. M-am indignat nu o dată la auzul acestui gen de afirmaţii, dat fiind că, făcînd eu însumi cronică literară, şi încă de 13 ani, nu vreau să fiu bănuit de lipsă de onestitate, cu atît mai puţin nu vreau să fiu discreditat din cauza altora. Acesta a fost şi motivul pentru care, în Dilema veche nr. 464, am comentat ancheta revistei Steaua (nr. 9-10/2012), unde se găsea şi această acuză, aruncată la grămadă tuturor criticilor literari. Stîrnită, Cristina Nemerovschi a revenit cu un articol pamfletar pe site-ul revistei Tabu, unde nu doar că nu dă numele cerute, dar continuă să afirme lucruri grave şi, citîndu-mi textul despre ancheta revistei Steaua, mă transformă în cavalerul ce continuă să apere, ridicol, onoarea pierdută a criticii literare – „autointitulat critic literar şi cu o poziţie serios asumată de apărător al zidurilor surpate ale criticii literare autohtone.“

(Înainte de a cita din articolul cu pricina, ţin să spun cîteva lucruri pentru a nu-mi atrage bănuieli de rea-credinţă. Nu am scris niciodată despre cărţile Cristinei Nemerovschi şi nici nu am făcut vreodată vreo afirmaţie despre literatura sa, pe care, de altfel, n-am apucat încă să o citesc. Cît despre Editura Herg Benet, am recenzat, inclusiv pozitiv, cîteva din titlurile lor şi, la fiecare bilanţ de an, am menţionat-o printre editurile mici care contribuie la dinamica pieţei noastre editoriale. Deci nu există argumente pentru a suspecta aici vreo răfuială personală. În plus, n-am făcut niciodată parte din juriul vreunui premiu literar, de trei ani de zile nu mai fac lansări, iar cărţile publicate de mine nu sînt de critică literară, nu m-am autointitulat critic literar niciodată, e o etichetă care mi s-a aplicat; eu m-am prezentat întotdeauna drept cronicar sau recenzent. Deci nu există motive suficiente pentru a mă simţi direct vizat.)

Articolul-pamflet se numeşte „Cum a murit în praf dragonul sau de ce nu-l poţi lua în serios pe criticul literar român“ şi prezintă, de fapt, aceeaşi imagine defectuoasă a pieţei de carte şi a lumii literare în care critica – şi aici nu se înţelege prea bine – nu există, dar continuă să influenţeze lucrurile: „În ţări civilizate, există premii literare care chiar sporesc venitul unui scriitor, nu-l lasă cu punga goală, cum se întîmplă pe plaiurile noastre, unde bietul autor pofticios la glorie literară cuantificată în diplome cu floricele pe margini e nevoit, pentru a beneficia de această toană a sa, să achite note de plată pe ciorbiţe şi cîrnăciori, criticului din juriu. În România, critica literară nu există. Cînd fantoma ei se încăpăţînează totuşi să bîntuie biata şi mica lume literară, critica literară devine, dintr-o absenţă, o glumă proastă. E acea mamaie încăpăţînată, suferindă de artrită, spondiloză şi scleroză avansată, care merge noapte de noapte în baston în cel mai scump club de fiţe şi speră să fie agăţată de flăcăiandri. Fiindcă nu se întîmplă nimic, mamaia dă vina pe diferite conjuncturi: poate a plouat; poate n-a purtat ciorapii potriviţi; poate are nevoie de o proteză dentară nouă. E convinsă că încă mai are un loc pe piaţă, trebuie doar s-o remarce alesul ei. La fel ca şi critica, mamaia nu poate accepta că în lumea de azi nu mai este nici loc, nici nevoie de ea.“ După acest incipit pamfletar, Cristina Nemerovschi ne spune „care-i treaba cu criticul literar în România de azi şi de ce este el caraghios“ şi, rezumată, treaba stă aşa: criticii sînt fie comentatori cu rol insignifiant, căci nu conving publicul să citească şi să cumpere cărţi, nici măcar să vină la lansare („Mai corect ar fi să-i numim comentatoraşi, prin felul mortal de haios în care-şi dau importanţă“), fie sînt PR-ii undercover ai unei edituri („Nu are puterea de a convinge publicul; dar unele edituri vor să aibă imaginea acoperită şi-şi permit să rupă lunar cîteva milioane de lei, să plătească PR-ul, mă rog, criticul“). Din nou, există o fractură logică în articolul Cristinei Nemerovschi – chiar dacă pe criticii-comentatori îi defineşte ca fiind „proşti şi incapabili să scrie un text publicabil“ şi care „dau în cap scriitorului talentat, de teamă că acesta va schimba faţa literaturii“, în timp ce criticul-PR „lasă impresia că este profesionist, cult, experimentat“ şi „dă în cap scriitorilor consideraţi ameninţători pentru instituţia care îi plăteşte lui salariu.“ Fără a trăi din pasiune pentru literatură şi fără a reuşi să apropie literatura bună de public, criticul literar român ar fi, de fapt, un mercenar arogant, lipsit de cultură literară şi de fler, care „s-a oprit cu lecturile prin anii ’50“, lipsit de instinct şi de inteligenţă, „lătrînd în nas la debut“ scriitorilor remarcabili, „gonflînd artificial nulităţi“, scriind într-un limbaj de lemn, căci „nu excelează la capitolul expresivitate, originalitate, cursivitate, atractivitate“. Ba chiar, „în cele mai multe cazuri, criticul are ceva cu scriitorul, nu invers; cînd scriitorul e foarte bun, autentic şi original, criticului i se trezesc complexele de inferioritate – realizează că respectivul este exact ce şi-ar fi dorit şi el să ajungă, dacă ar fi avut curaj şi talent.“ Şi, în cele din urmă, ajungînd la provocarea iniţială a acestui text: „Atunci cînd asertezi un adevăr cunoscut de toată lumea, uşor verificabil, e superfluu şi chiar de prost gust să mai dai şi nume.“

Prima întrebare care-ţi vine în minte este de ce simte nevoia Cristina Nemerovschi să „aserteze un adevăr cunoscut de toată lumea“ şi de ce se fereşte de exemple, dacă tot alege să fie atît de vehementă? De ce atîta osteneală şi încrîncenare, inclusiv stilistică, împotriva unei critici literare care „s-a discreditat singură“ atît de mult, încît a încetat să mai existe? Dacă criticii literari sînt proşti, nu ştiu să scrie, nu conving pe nimeni etc., ce importanţă are că scriu în continuare şi „fac PR“ şi, totuşi, cum de reuşesc ei să ascundă „literatura valoroasă a ţării lor“ şi să „gonfleze nulităţi“? Ca şi în cazul anchetei revistei Steaua (din care, de fapt, se vede că s-a inspirat şi, mai ales, că i-a dat curaj), nu găsesc argumente nici în textul redundant şi lipsit de logică al Cristinei Nemerovschi, doar o serie de afirmaţii fără acoperire, aberaţii, procese de intenţie, prejudecăți, presupuneri, frustrări personale şi clişee debitate împotriva unei categorii tratate nediferenţiat. Ca scriitor şi editor, Cristina Nemerovschi dovedeşte o cunoaştere primitivă a felului în care funcţionează cîmpul literar prin felul fantezist în care neagă rolul şi importanţa criticilor literari, pe care-i poziţionează nu în, ci în afara, dacă nu chiar împotriva literaturii (îi recomand să citească literatura scrisă de Călinescu, Crohmălniceanu, Eliot, Eco, Baricco, Zink, Manguel, pentru a da primele nume care-mi vin în cap, nume de critici/teoreticieni, autori şi de ficţiune; iar cînd spune „un critic ar trebui să citească tot“, îl confundă pe critic cu Dumnezeu), dar şi prin felul în care înţelege să persifleze specificitatea limbajului critic (orice sintagmă/frază teoretică decupată din context își pierde sensul). În plus, dacă tot pune atîta preţ pe statutul ei de scriitoare poziţionată împotriva establisment-ului critic (de fapt, nebăgată în seamă, ignorată de publicistica în print), sînt dezamăgit nu atît de tonul sau de calitatea stilistică a pamfletului ei, cît de lipsa ideilor, a coerenţei şi a originalităţii. Cristina Nemerovschi avea şansa să se facă auzită şi remarcată (iată, se scrie, în sfîrşit, despre ea în Dilema veche), în schimb articolul ei este, cum ar zice Eco, doar o copulaţie de clişee. Nimic tabu aici.

Foto Ioana Bîrdu

Mai multe