Cioran - şocant şi enigmatic
- interviu cu Ferdinand LEOPOLD -
Publicăm partea a doua a interviului cu cel care a tradus, antologat şi a scris postfaţa în limba germană (pentru editura Suhrkamp, sub titlul Über Deutschland – „Despre Germania“) la volumul cuprinzînd cele 25 de articole semnate de Emil Cioran în tinereţe. În 1933, aflat în Germania la studii, într-o scrisoare publicată în ţară, tînărul bursier Cioran credea că, pentru a înţelege Germania acelor zile, trebuia să îndrăgeşti tot ce este exagerat. Este una dintre cele mai puţin ofensive, mai puţin şocante şi provocatoare reflecţii făcute de Cioran în cuprinsul celor 25 de articole, selectate din corpusul celor circa 140 scrise pînă în 1949.
Afirmaţi în postfaţa antologiei că, atunci cînd admiră, Cioran este radical, cînd dispreţuieşte, este nuanţat. Bernd Mattheus, în foarte docta şi voluminoasa biografie Cioran. Portretul unui sceptic radical, îi atribuia subiectului său o gîndire viscerală. Împărtăşiţi acest punct de vedere?
Gîndire viscerală, de ce nu? – ar trebui însă definit şi delimitat termenul. Cioran vorbeşte, pînă la delir, de iraţional, iraţionalitate; neîndoielnic, un termen-cheie al gîndirii sale. Dar fondul, ceea ce se ascunde îndărătul acestui concept, mi se pare aproape inextricabil, esenţial totodată pentru înţelegerea, hermeneutica gîndirii cioraniene. Dar, pînă în prezent, am impresia că nu mulţi au stăruit asupra unor astfel de întrebări. Iar dacă „iraţionalul“ este absolut esenţial pentru desluşirea hăţişurilor cioraniene, atunci ce să mai zicem de ceilalţi termeni, pe care am îndrăznit să-i înşir în acea postfaţă? Fără a face pe cunoscătorul, mă văd nevoit să transmit însă acel fior: văd întinzîndu-se ameţitoare prăpăstii, hăuri…
Cioran pare a face parte din categoria acelor scriitori despre care Valéry afirma (reproduc din memorie ideea fragmentului) că ei preferă să fie citiţi de foarte multe ori de cîteva persoane decît o singură dată de un număr infinit de cititori. Cercul cititorilor lui Cioran este, în lume, destul de restrîns, dar fidel. Credeţi că textele sale despre Germania, provocatoare, incitante vor spori numărul acestora aici, în spaţiul culturii germanofone?
Nu ştiu nici ce fel de „chapelle“ are Cioran, nici cît de credincioasă îi rămîne aceasta. Dar, de bună seamă, formula lui Valéry surprinde structura lăuntrică a gînditorilor din familia spirituală a lui Cioran; aceştia sînt gînditori la antipodul filozofilor academici, explicativi şi discursivi: la ceilalţi, esenţele, fondul sînt, dimpotrivă, întotdeauna ocultate, adumbrite, implicate, în ultimă instanţă impenetrabile, deşi forma pare accesibilă şi vertiginoasă. Aceasta şi din cauză că o mare densitate nu suportă decît veşmîntul poetic – cu alte cuvinte, un înalt grad de formalizare, ceea ce însă nu favorizează şi facilitează demersul hermeneutic (care aici se impune însă în mod cu atît mai imperios). Sînt felurite căi de acces la Cioran şi la textele interbelice. Deşi ocazionale şi redactate fugitiv, ele nu sînt neglijabile, fie şi drept repere pe calea unei evoluţii singulare. Rodnică cu adevărat lectura textelor „eretice“ nu poate fi, cred, decît – în Germania şi oriunde – pentru cei frămîntaţi de întrebarea Cum şi de ce, în ce mod şi din ce cauze au putut avea loc anumite evenimente nefaste, dezastruoase, pe ce căi şi în ce măsură se răsfrîng sau sînt distorsionate în publicistica cioraniană? Cred că nu numai „cioranienii“ ar trebui să asalteze, etimologic vorbind, să „obsedeze“ textele cu întrebări, mai degrabă decît să îşi regăsească propriile răspunsuri în ele…
Über Deutschland („Despre Germania“), este o replică la volumul Despre Franţa pe care l-aţi şi tradus în germană. Interesante mi se par interferenţele textuale dintre cele două scrieri şi, mai cu seamă, tematizarea relaţiei dintre cele două ţări şi „modele“ în articolul „Germania şi Franţa sau Iluzia păcii“. Din perspectiva actualităţii – cărui model credeţi că i-ar da Cioran prioritate azi?
Ideea de a publica un geamăn al volumului Despre Franţa aparţine editurii. Sînt texte de factură diferită, în sensul că în Despre Franţa Cioran începe să se lepede de furia militantă, fără a deveni mai puţin radical; predomină însă accente sceptice, resemnări. Îmi imaginez că „germanizarea“ României, de care vorbea Cioran în anii interbelici, viza sau sugera doar un „model“ cultural tradiţional, întrucîtva pe linia marilor „filogermani“ sau „germanofili“ români. Pe de altă parte, nu cred că, personal, Cioran a resimţit vreodată tentaţia de a prinde rădăcini în Germania. Începînd din 1941, e însă limpede că nu a mai putut rezista farmecelor Franţei şi astfel ideea „germanizării“ i-a devenit inutilă. Dar problema ar trebui analizată mai pe larg şi în profunzime: e vorba de un „model“ sau mai degrabă de o atitudine de un anumit tip, şi ce implică aceasta?
Cioran întrevedea cultura română a vremii în ipostaza de parazit al culturii franceze şi observa că unii tineri credeau că România se poate salva doar prin germanizare. Să nu uităm: Caragiale s-a exilat la Berlin, capitală care, pentru intelectualii interbelici, aşa cum Nicolaus Sombart constata scriind chiar despre Cioran în volumul Pariser Lehrjahre, nu era decît o staţie de tranzit spre Paris. În pofida germanofiliei sale juvenile, Cioran a preferat definitiv Franţa. A cedat el presiunii modelului cultural, sau a dorit să se vindece de „hitlerism“ nu doar prin budism, ci şi prin refugiul definitiv într-o ţară ai cărei locuitori „preferă o minciună bine spusă, unui adevăr prost articulat“?
O problemă destul de complexă, pe care am atins-o parţial şi la întrebarea precedentă. E greu de spus care au fost motivele care l-au determinat pe Cioran să se stabilească în Franţa; în orice caz, au fost multiple: de ordin politic, cultural, stil de viaţă, credinţa şi superstiţia literelor, un anumit purism în hedonism etc. Aş aminti doar că Cioran şi-a descoperit propria-i Franţă, poate nu în primul rînd Parisul, poate nu înainte de toate secolul XX – l-ar fi putut subjuga şi fascina o anumită rigoare, un estetism sau formalism şi o frivolitate aparţinînd altor veacuri, demult revolute; ceea ce s-a oglindit în idealul său stilistic, formal şi a constituit neîndoielnic o contrapondere la iraţionalismul sau „dionisismul“ său funciar. Fondul gîndirii sale însă nu a fost niciodată „francez“, deşi forma ei este puternic marcată de impactul cu spiritul tradiţiei franceze – aşa cum însuşi a mărturist-o, anticipîndu-şi întreaga traiectorie, şi într-un articol din anii ’30, pe care l-am publicat. Cred că Cioran aparţine altor planuri, mai degrabă arhaice şi universale, decît atribuibile sau tributare unei anumite naţiuni. Dar ar fi încă multe de explorat, de evaluat… De aceea spuneam că n-ar trebui să ne grăbim să vorbim despre un „model“, căci ce ar implica el, în ce coordonate ar putea fi prins… Sau înseamnă „model“ – Vorbild, Vor-Bild? De-aici s-ar putea, poate, purcede.
Vă cer, în final, încă o mărturisire: Ce vă leagă de limba română, de scriitorii români şi de opera lui Cioran?
Limba română mi se pare extrem de ademenitoare şi ispititoare. Regret că nu o mai pot cultiva aşa cum mi-aş fi dorit odată, dar nici nu doresc să devin, cum îi plăcea lui Cioran, cu un dram de cochetărie şi ironie, să se autointituleze – sau să se autoînnobileze? –, „trădător al limbii materne“. Aş conchide atrăgînd atenţia asupra faptului că o caracterizare densă şi sugestivă a farmecului limbii române am găsit-o la marele eseist polonez Jerzy Stempowski (într-o scrisoare din 1947).
Cît despre literatura română, n-aş putea vorbi decît în termenii unei patimi şi nostalgii.
a consemnat Rodica Binder
Puteți citi prima parte a interviului aici