Ciob-frigăruie

Printre cele mai răspîndite minuturi la grătar din Turcia se numără çöp şiş-ul. Bucăţi minuscule de carne – vită, de obicei (daná) –, cubuleţe cît un vîrf de deget, se înşiră pe-o ţepuşă pe măsură, mică, adică, şi se frig iute pe grătar, alături de roşii, ciuşte şi, musai, ceapă albă, tăiată în rondele. Fiind exact de dimensiunea unui dumicat, se fac deîndată şi se mănîncă dintr-un hap. 

Numele vine de la „şiş“ – frigare, şi „çöp“ (care, în română, a dat „ciob“) – frîntură, crîmpei, aşchie, lujer, peduncul, dar şi rebut, rest – de carne sau menajer: deşeu, gunoi. De aceea, pe tomberoanele turceşti e scris cu litere de-o şchioapă cuvîntul mic, dar greu de sensuri „ÇÖP“ (gunoi). Se poate, astfel, întîmpla ca în timp ce-ţi ciuguleşti çöp şiş-ul, proptit de o tejghea pe care scrie, vesel, ÇÖP, să vezi în faţă, peste drum, acelaşi ÇÖP, mai ponosit, ce-i drept, înscris pe o pubelă. Curios, asocierea nu dăunează, totuşi, poftei de mîncare. 

„Çöp“ împărtăşeşte aceeaşi soartă ca românescul „căzătură“; înseamnă gunoi, dar şi ce se alege prin măcelării după tranşarea unui animal, resturi mărunte de carne, glande şi organe din care se gătesc tocane şi ghiveciuri de tot felul. Iată cum la turci, români şi alte neamuri mîncăcioase, reciclarea are o nouă şi surprinzătoare dimensiune – cea hrănitoare.