Cîntecul lui Ion

12 iunie 2013   La zi în cultură

Norocoşii care treceau, cu un an în urmă, pe lînga mall-ul Unirea sau pe strada Smîrdan, la momentul potrivit, erau martorii unui spectacol grozav: un oarecare om al străzii dansa în văzul tuturor. Cei care l-au zărit vor zîmbi cu siguranţă la amintirea minunatei sale vitalităţi. Putea fi văzut des în acele zile calde de mai, înconjurat de o mulţime de oameni, dansînd plin de entuziasm pe muzica ce răsuna din Bershka sau din cafenelele de pe Lipscani. Se scălda în soare şi în atenţia publicului, şi improviza fiecare mişcare cu îndemînarea unui dansator profesionist.

Mi s-a părut o filozofie frumoasă şi profundă: să dansezi prin viaţă. Simplu, paşnic, iar inspiraţia e pretutindeni. Nu dansa pentru bani, ci pentru propria-i plăcere (şi atenţie). La sfîrşitul cîntecului – sau oricînd ar fi decis că spectacolul s-a terminat – îşi arunca, pur şi simplu, haina pe umeri şi pleca mai departe.

Pentru cîteva luni, nu l-am mai văzut. Mă întrebam dacă a plecat din Bucureşti sau chiar din România – aşa cum mulţi pleacă în căutarea unei vieţi mai prospere. L-am revăzut, într-o noapte friguroasă de decembrie, pe strada Lipscani. Nu mai dansa. Fanii nu îl mai înconjurau. Hainele pe care le purta erau mai ponosite decît alte dăţi. Toamna şi iarna nu au fost blînde cu el. Faţa îi era istovită – în cinci luni, îmbătrînise cît în 15 ani. Se spune că asta li se întîmplă oamenilor care trăiesc pe stradă (mai ales cei care au probleme cu drogurile).

Eram cu cîţiva prieteni şi le-am spus despre trecutul lui glorios şi despre cît de atipică mi se părea prezenţa lui. Ne-a spus că îl cheamă Ion. I-am spus cît de minunat mi se părea dansul lui, iar faţa i s-a întristat. La un moment dat, o doamnă de la un magazin din apropiere i-a adus o felie de pizza. Se auzea nişte muzică dintr-un club din apropiere şi, în încercarea de a ridica spiritele tuturor, am început să dansăm împreună în stradă. După cîteva minute, Ion s-a oprit şi a început să plîngă. Ne-a spus că sîntem singurii lui prieteni. Unde era bărbatul încrezător şi fără griji pe care îl văzusem doar cu cîteva luni în urmă?

După vreo oră, i-am cumpărat două pachete de ţigări şi am plecat. Înainte să ne luăm la revedere, ne-a recitat o poezie. Pronunţa versurile clar şi cu pasiune, şi mi s-a părut incredibil că un poet şi un dansator talentat ca el era în continuare atît de sărac. Mai tîrziu, am aflat că „poezia“ era, de fapt, un cîntec pop mai vechi. Dar eu tot mă gîndesc la el ca la „cîntecul lui Ion“. L-am transcris mai jos, pentru cei curioşi:

„E tîrziu,
Soarele a asfinţit,
De ce trebuie să pleci acum,
Cînd ochii tăi m-au fermecat
Dintre toţi cel mai mult?
La plecarea ta, să nu spui doar adio,
Căci cuvintele nu pot să facă mai uşoare
Despărţirile.
Pleci şi-mi pare rău
Că n-am să pot să-ţi spun un cuvînt
Ca să te mai pot opri.
Dar mai este doar o speranţă,
Că la întoarcere va fi OK, OK!“

Jack Feinberg este un scriitor american care locuieşte în Bucureşti. A lucrat pentru Cinemateca Română şi pentru Organizaţia Umanitară „Concordia“.

traducere de Manuela BOGHIAN

Mai multe