„Cîntăm despre locuri, momente, senzaţii...“ – interviu cu Eugen NUŢESCU

2 aprilie 2014   La zi în cultură

De ce mai era nevoie de trupa Moon Museum, „Oigăn’s brand new project“? 

Dat fiind că, atît în timpul meu liber, cît şi în cel „ocupat“, îmi place să cînt la chitară şi voce, iar uneori reuşesc să pun cap la cap sunetele astfel încît, mi se pare mie, să fie numite cîntece, pot să spun că singura „nevoie“ pe care o detectez este periodica mea necesitate de a face muzică. În ordine cronologică, la început au fost cîntecele. Tocmai în perioada lor de gestaţie s-a întîmplat să fiu invitat să cînt singur piese de pe primul meu album, Sex with Onions, şi pentru că multe dintre acestea nu sunau bine în varianta folkist-simplistă, am adăugat şi cîteva dintre piesele noi care urmau să devină albumul Moon Museum. 

În acest moment, intră în peisaj Ami Crişan şi Mihai Grama, ale căror voci m-am gîndit eu că ar completa şi înfrumuseţa sus-numitul peisaj – pe lîngă faptul că nu mi se pare atrăgător să stau singur pe-o scenă, chiar dacă scena e doar o sufragerie. Apoi, am făcut o analogie, frapat de evidenţa faptului că acele cîntece (de pe Sex with Onions) sunau mult mai prost fără o trupă adevărată în spate, şi m-am gîndit că poate şi cele noi ar suna mult mai bine altfel. Aşa am început să-l bat la cap pe John Ciurea să vină un pic mai repede decît ora stabilită pentru repetiţiile Kumm, să-i pun cîte o piesă şi să-l rog să încerce cîte un ritm peste ce auzea. Fără nici o intenţie serioasă, am mai ascultat cîte o piesă cu prieteni/colegi şi Uţu Pascu – basist şi mîndru deţinător al unui autentic studio de garaj (într-un garaj!) – m-a invitat să stau o săptămînă la Timişoara ca să înregistrăm. Zis şi făcut. L-am invitat şi pe unul din idolii mei într-ale toboşăriei, Tavi Scurtu, şi ne-am pus pe treabă. 

Sar peste vreo opt-nouă luni – albumul e de mult gata mixat, produs, masterizat (toate de acelaşi Uţu Pascu) –, am cîntat de cîteva ori în formula „foc de tabără“, nu fără satisfacţii, dar cu acute senzaţii de lipsă... 

Dar muzica e ca mîncarea: dacă o laşi prea mult în debara, se învecheşte, îşi pierde gustul. Ne-am mişcat rapid: Mihai Grama a terminat look-ul albumului; eu căutam de zor (atît în memorie, cît şi în agenda telefonului) muzicieni care să dea viaţă acestor cîntece; un prieten bun din New York, Thomas Simon, a umplut cu imagini spaţiul sonor al piesei „Panic“; re-enter John Ciurea, mulţi basişti şi, nu în ultimul rînd, un om cu care îmi doream de mult să colaborez, Andrei Robin Proca, cunoscut omenirii ca frontman al Backstabber-ilor... Ăştia sîntem, în momentul de faţă, cu locul basistului umplut de către Uţu Pascu, de fiecare dată cînd dispoziţia şi timpul îl vor împinge a suta-mia-oară către trenul de Timişoara, locul concertului.

Ce viaţă va avea acest proiect?

Nu ştiu dacă va mai apărea un alt album, dacă îl voi compune eu sau vom încerca colaborarea ori alternarea creativă. Moon Museum nu are viaţa trasată în vreun fel, gravitează în jurul unor cîntece şi a prieteniilor care s-au format avînd această coloană sonoră în background.

„Ne-am inspirat din aproape tot“

Nu e conflict de interese şi de inspiraţie să compuneţi pentru două trupe?

Modul de lucru diferă fundamental. Piesele Kumm sînt, în marea lor majoritate, compoziţii de grup la care fiecare îşi aduce contribuţia cum poate, iar cîntecele Moon Museum au existat înainte de a exista trupa, deci nu am compus special pentru altă trupă. Pe de altă parte, mi se pare că sound-urile diferă destul de serios de la una la alta. În ce priveşte inspiraţia, nu e nici foarte controlabilă, nici nu are un credit preplătit, ca o cartelă de telefon. Cînd pui mîna pe ea, o foloseşti oriunde te afli, fără să planifici dacă şi ce o să se întîmple cu rezultatul. 

E o modă/tendinţă a proiectelor secundare; spune asta ceva despre piaţa muzicală de la noi? 

Cred că are mai degrabă legătură cu firea umană şi a muzicianului, în special, căruia îi place să experimenteze, să colaboreze cu oameni noi, să se dezvolte pe mai multe planuri. Nu este o modă şi nu este limitată la o zonă geografică. Pînă la urmă, existenţa acestor side projects – prin expandarea universului fiecărui ins în parte – ajută şi trupele-mamă. N-ar fi o lume fără amante mult mai plictisitoare? Mai ales că analogia se opreşte – dacă vrei să ai şi public – la capitolul „secretoşenie“...

Ce şanse sînt ca Moon Museum să deschidă concertele Kumm? 

Foarte mici. Scopul unei trupe de deschidere este, printre altele, diversificarea. Eu m-aş plictisi să mă văd atîta timp tot pe mine pe scenă. Deşi, ca o poantă, n-aş exclude-o de tot – cu condiţia să cînte şi Iordache.

Ce s-a păstrat şi ce s-a schimbat în Kumm de-a lungul ultimilor ani? 

Au venit şi au plecat oameni aproape ca într-o echipă de fotbal. Fiecare şi-a pus amprenta, a venit cu traista personalizată, plină de condimentele muzicii universale. În concluzie, de fiecare dată, ciorba avea un gust un pic diferit; credem însă că s-a păstrat calitatea ciorbei.

Albumele Kumm au sunat foarte diferit de la unul la altul; care e povestea noului album A Mysterious Place Called Somewhere?

S-a născut (tehnic vorbind) dintr-un maldăr de peste o sută de proiecte în diferite stadii de dezvoltare. Prin luptă crîncenă, darwinism şi pseudodemocraţie, am ales acele piese care transmiteau cel mai mult şi le-am adunat sub ideea căutării lumilor mai bune – exterioare sau interioare –, care sînt (cum spune, nu tocmai pe faţă, titlul) peste tot şi nicăieri. Cîntăm despre locuri, momente, senzaţii, evadări, aşteptări şi, nu în ultimul rînd, despre dragostea, în toate felurile, cu fete frumoase. Muzical, ne-am inspirat cîte puţin din aproape tot ce există în faimoasa cultură pop-rock, de 50 şi ceva de ani. Ca de obicei, la noi predomină filonul nostalgico-psihedelic, cel puţin ca punct de pornire pentru dezbateri sonore mai violente. 

Ce vi se pare că s-a schimbat în bine pe piaţă muzicală de la noi în ultimii ani şi care ar fi şi punctul nevralgic? 

Cred că, pînă la un punct, lucrurile se dezvoltau încet, dar cumva în direcţia bună... A apărut un buchet proaspăt de trupe, multe locuri noi de cîntat, festivaluri – toate sub influenţa benefică a lumii virtuale care i-a lărgit orizonturile ascultătorului şi l-a „eliberat de sub jugul fascist“ al mass-media mainstream. Pe urmă – legat sau nu, dar mai degrabă da, de fenomenul numit „criză“ –, marea majoritate a artiştilor din lumea largă care vin să cînte la noi nu mai sînt tineri decît în pozele de pe afiş. Şi nu mă refer la cei care au reuşit să îmbătrînească frumos. 

Cu ce trupe de azi, una de la noi şi una de afară, v-ar plăcea să colaboraţi? 

Cred că am cîntat cu aproape toţi oamenii care îmi plac din România, dar, OK, i-aş ţine bîzul lui Andrieş într-o seară. Din muzica universului e un pic greu să mă decid, dar îl aleg (deşi rezist greu tentaţiei de a fi cool şi de a alege pe cineva de care n-a auzit mai nimeni) pe Beck, pentru că am cîţiva neuroni sufleteşti lipiţi de el şi pentru că ştie atît de bine să cînte atît muzică de party, cît şi muzică foarte introspectivă. 

Din mica istorie a rock-ului românesc pe cine admiraţi cel mai mult? 

Cred că muzica cea mai interesantă care s-ar putea cumva încadra sub eticheta pop-folk-rock sînt două coloane sonore semnate Dorin Liviu Zaharia şi Dan Andrei Aldea.

Ce alt tip de muzică v-ar tenta să faceţi? 

Mi-aş dori foarte, foarte mult să lucrez la o coloană sonoră de film. Mi-aş dori foarte mult să fac coloana sonoră a unui film care să mă şi intereseze şi al cărui regizor să îmi placă. Dar sînt toţi foarte departe, iar Noul Val Românesc o „arde“ foarte silenţios. 

Cînd nu sînteţi ocupat cu muzică, ce faceţi? 

Colecţionez aeuri (e un graffiti cu un animăluţ cîiniform foarte simpatic, care trăieşte în zona cuprinsă între Piaţa Romană şi Hala Traian), sînt babysitter, citesc alternativ o carte nouă şi recitesc una care mi-a schimbat viaţa la un moment dat şi sînt curios cum o văd cu ochii de acum. Suspin bleg-melancolic după fiecare nor şi copac, şi sînt frustrat de preponderenţa urbană a existenţei mele. 

Chiar aşa, faceţi-ne cîteva recomandări de lectură! 

Eu citesc dezorganizat şi de plăcere, dar nu m-am lăsat niciodată. Ca să nu mă întorc prea mult în timp, mi-ar plăcea ca cititorul român să-l cunoască pe Tom Robbins, romancier american debutat în anii ’70. Dar ar trebui să-l traducă odată cineva! Într-o vreme eram dependent de prozele scurte şi încă n-am scăpat de tot. Pe insula pustie aş pleca cu povestirile lui Truman Capote, Cortázar şi Buzzati. Lectură plăcută!

Eugen Nuţescu aka Oigăn este vocalistul şi chitaristul trupelor Kumm şi Moon Museum, ale căror noi albume, A Mysterious Place Called Somewhere, respectiv Moon Museum (ambele produse de Fiver House Records), au fost recent lansate.

a consemnat Marius CHIVU 

Foto: M. Iacob

Mai multe