Cine promovează sfîrşitul lumii

De la o vreme mă tîrcoleşte senzaţia ca vine sfîrşitul lumii. Nu ţin minte exact cum a început, ar putea să fie de la bătrîna care distribuia gratuit reviste despre contracepţie şi apocalipsă în staţia de tramvai. Ori de la amicii din Bucureşti care m-au sunat să se plîngă că primarii de sector nu-i mai lasă să facă duş dimineaţa, de spaima unui diluviu menajer. Şi nu doar ei. "You'll never walk again" - zice piesa Colossal Rains a celor de la Paradise Lost, compusă pentru celebrul album de metal biblic Icon. A fost o eclipsă parţială de soare zilele astea, iar pucioasa se scumpeşte din nou. Iar eu caut prin fundurile false ale portofelului unde mai ascund bani de mine însumi. Să fac rost să merg la Bucureşti. Căci vine Paradise Lost în concert să ne lămurească. I've seen all others try, it ends in misery . Aşadar, Paradise Lost. Harnici - 10 albume în 15 ani. Rockeri cu renume - era prin '90 cînd trupa şi-a făcut intrarea în cultura "sex, drugs and rock'n'roll". Şi nu oricum. Au scos din rock şi sexul, şi drogurile, şi rock'n'roll-ul. Au pus în loc prisos de oftică, neajunsuri personale şi lehamitea de la capătul lumii. Au strîns un ban, nu mult, suficient să umple şosetele de-acasă, căci, pîrliţi la jăratecul interior al spiritului britanic, s-au străduit să facă din metal o muzică plăcută. Într-un fel. Morfină cu arome identic naturale. Tre' să fii englez să-ţi placă să faci poze în ploaie. Oricum, boala se ia. Au început cu un truc care li s-a spart în cap: albumul Gothic, prin care au reinventat sensul termenului din titlu, pe nesimţite şi cu nesimţire, căci termenul fusese deja alocat; însă cei care deţineau actele se ameţiseră cu absinte şi asfixieri erotice în aşa hal, că n-aveau să remarce, decît vreo opt ani mai tîrziu, că au rămas fără terminologie, cînd Europa civilizată nici nu mai ţinea minte ce treabă avea rockul gotic cu goţii. Iar din '97, cînd, pe albume precum One Second şi Host, Paradise Lost s-au apucat să cînte gotic "pe bune" încercînd, de o parte, să piardă coada de epigoni care suflau în ceafă prin toată Europa, încercînd, pe de altă parte, să refacă rosturile optzeciste ale muzicii depresive, nu i-a mai crezut nimeni şi i-a ajuns blestemul Joy Division care zice că, pe măsură ce cînţi mai sincer, fanii încep să aibă impresia că îi minţi. Industria rock e un fel de căsnicie ratată în care Paradise Lost au încasat toate farfuriile trîntite, de la soacră şi nevastă, case de discuri şi fani, deopotrivă. De aici s-a produs cea mai mare confuzie de nomenclatură stilistică din cataloagele rockerilor. Căci rockerii sînt precum Ioaniţoaia, le place să fie lucrurile în ordine, albumele să primească note cu două zecimale, iar drumul de la blat la paranoia e un pas mic. După o carieră trecută prin lauri şi apă menajeră, Paradise Lost - Britain's biggest musical risk takers - vin în Bucureşti sîmbătă, pe 8 ale lunii, la Arenele Romane, să promoveze sfîrşitul lumii şi recentul lor album de conciliere. Ne vedem acolo, la marele oftat.