Cine îşi asumă răspunderea?

Criza economică a ajuns un loc comun. „Criza“ e cuvîntul rostit de fiecare dată cînd vine vorba de „reducerea cheltuielilor“, de „creşterea eficienţei“, de „restructurări“ şi de „diminuări“. Criza e fatală – e cauza şi motorul acţiunilor guvernamentale. Peste tot în lume s-au reorganizat instituţii de cultură, s-au tăiat bugete, s-au concediat oameni. Uneori, s-au închis pe de-a dreptul instituţii altminteri perfect funcţionale. Însă de fiecare dată au existat consultări prealabile şi tentative de a găsi nişte soluţii plauzibile. Tot pe motiv de „creştere a eficienţei“ şi „reducere a cheltuielilor“, premierul Ponta vrea să reinventeze rostul şi rolul Operei Naţionale. Conform unei Hotărîri publicate recent, Guvernul intenţionează să reorganizeze activitatea Operei Naţionale din Bucureşti prin comasarea prin absorbţie cu Teatrul Naţional de Operetă „Ion Dacian“, cu Centrul Naţional al Dansului, cu Teatrul Naţional de Operă şi Balet „Oleg Danovski“ din Constanţa şi cu Centrul Naţional de Artă „Tinerimea Română“. Fuziunea acestor instituţii – care, vom vedea, au foarte puţine lucruri în comun – transformă instituţia Operei Naţionale într-un soi de megaholding cultural, într-o structură comună de management pentru toate cele cinci instituţii componente.

Dintr-o perspectivă strict managerială, poate că demersul are sens: în felul acesta, se reduc nişte cheltuieli (va fi un singur director în loc de cinci; un singur buget comun, nu mai multe). În plus, se simplifică dialogul dintre instituţiile de spectacol şi ordonatorul de credit. Însă din punct de vedere artistic, noua construcţie nu mai are nici o noimă. Opera riscă să devină o struţocămilă schiloadă (căci e subfinanţată) şi tembelă (căci n-are o direcţie clară de mers). În plus toate celelalte instituţii de spectacole, transformate în subdomenii, îşi pierd cu totul identitatea.

„Din punct de vedere artistic, un alt beneficiu este acela că noua instituţie creată va reprezenta o canalizare centralizată de forţe, resurse şi idei, evitînd astfel dublajul în activitatea artistică“ – se arată în nota de fundamentare. Fraza asta reprezintă, cred, esenţa întregului demers: noua structură se inventează pentru a se evita ca mai multe instituţii să aibă aceeaşi activitate. Adică: autonome, cum erau, sugerează iniţiatorii, ele produceau cam aceleaşi spectacole, fără să ştie unele de altele, ceea ce ar fi o risipă de resurse – pe cînd, odată cu comasarea, putem fi siguri că se va evita dublajul. Dincolo de exprimarea aproximativă (cuvîntul „dublaj“ are cu totul alt sens decît cel intenţionat de autor în contextul dat), această frază denotă lipsa de cunoaştere a domeniului şi a instituţiilor ale căror forţe urmează să fie „canalizate“...

Din nota de fundamentare a Hotărîrii de guvern se înţelege că, prin folosirea în comun a resurselor, se vor face ecomomii importante. Desigur, pentru Guvern, orice reducere de buget a unei instituţii subordonate e o economie. Dar e puţin probabil că soluţia sugerată poate să funcţioneze. De pildă, că Centrul Naţional al Dansului ar putea folosi cîţiva intrumentişti de la Operă pentru coloana sonoră a spectacolelor; că Teatrul de Operetă „Ion Dacian“ şi-ar comanda o parte din costume la „Oleg Danovski“; în fine, că acest teatru ar putea împrumuta, la o adică, echipamente de scenă de la „Tinerimea Română.“ Pe hîrtie arată bine, dar realitatea contrazice foarte adesea calculele conţopiştilor.

Adevărata problemă a Hotărîrii e că soluţia managerială pleacă de la premisa eronată că rolurile instituţiilor comasate ar fi identice. Păi, dacă aceste cinci instituţii au existat ca entităţi separate pînă acum e pentru că au avut roluri diferite. A spune că opera e totuna cu dansul contemporan, care-i totuna cu baletul, care-i totuna cu opereta denotă nu doar lipsă de cultură, ci, pînă la urmă, carenţe de logica elementară. A strînge, apoi, toţi aceşti creatori de artă într-o instituţie-mamut, centralizată şi anchilozată e alternativa mai complicată şi mai costisitoare la închiderea instituţiilor respective.

E cert că Opera şi fiecare dintre celelalte instituţii necesită eforturi bugetare considerabile. Întrebarea care se pune e dacă avem sau nu nevoie de ele. Sigur că avem – dar Guvernul nu mai vrea să plătească, şi nici să-şi asume răspunderea pentru închiderea (eventuală) a vreuneia dintre ele. Cine îşi asumă, totuşi, răspunderea pentru adoptarea aberantei soluţii a comasării?