„Cînd scoteam un album, era sărbătoare“ – dialog cu HOLOGRAF

Pe 28 august, Holograf va oferi, la Festivalul Dilema veche de la Alba Iulia, un concert unic, realizat special pentru această ocazie. Așa încît am început discuția cu membrii trupei de la acest concert. Și-am continuat cu povești de altădată.

Cum va fi concertul de la Alba Iulia?

Mugurel Vrabete: Concertul a fost sugerat de festivalul în sine, care este un evantai de lucruri mai speciale. Există cele 100 de viori din Budapesta, există muzică klezmer, există și Mahala Rai Banda, și muzică italiană („Bella Ciao“). Va fi și Holograf, dar nu așa cum este de obicei, ci într-o variantă acustică, cu un cvartet de coarde și cu un invitat pe măsură, Marius Bațu.

În 1978, cînd s-a înființat Holograf, tru­pele de rock se înființau în mediile stu­den­țești.

Edi Petroșel: La Casa Studenților, de acolo am plecat. Așa ne-am întîlnit și cu Mugurel Vrabete, care avea o trupă de rock progresiv, Basorelief. Erau foarte multe trupe studențești de foarte bună calitate, era o concurență fantastică.

Dan Bittman: Zilele trecute, la o terasă, m-a oprit un tînăr care credea că eu am fost în teatrul studențesc „Podul“. I am spus că n-am fost eu, a fost Edi. Mi-a părut bine că un tînăr știe despre teatrul „Podul“.

M.V.: Faptul că nu exista, oficial, o cultură de acest fel îi făcea pe tineri să o caute în altă parte. De aceea apăreau trupe de muzică sau de teatru la casele studențești, pentru că acolo se făceau lucruri pe care n-ar fi avut voie să le facă în altă parte.

Cum era atmosfera pe atunci?

E.P.: Răspunsul e simplu. Aveam 20 de ani și eram foarte fericit.

D.B: Nu existau telefoane mobile, promovarea se făcea altfel decît azi. Se punea un afiș pe unul dintre stîlpii de la Piața Romană și seara veneau o mie de tineri la concert. Mai stăteau 5-600 în stradă, să asculte. Noi încercam să aproximăm tot felul de lucruri – de la sunet, care era „manufacturat“, pînă la mașinile de fum, care erau artizanale, cu parafină, unele luau foc; sau baloane cu făină care explodau cînd nu trebuia...

Pe timp de vară, această lume se muta la mare: mai toate trupele românești cîntau vara pe litoral...

M.V.: Litoralul era un fel de MTV: acolo te vedea lumea, nu la televizor... Era o expoziție muzicală, toată lumea cînta la mare.

E.P.: Pentru noi, cîntatul la Costinești a însemnat foarte mult. Cîntam în fiecare seară, nu erau pauze, cam 100 de zile. Ne părea rău cînd plecam de acolo în septembrie.

Ați avut vreodată probleme cu cenzura?

D.B: Avem un exemplu – piesa „Umbre pe cer“. Pentru a putea apărea pe album, a trebuit să-i schimbăm finalul, să fie cu soare și flori, căci se considera că în România nu există umbre.

M.V.: Cenzura era mai mult a textului. Căci muzical, nu erau permise abordări extreme – de exemplu punk – dar altminteri sistemul nu avea ce să facă. Grija era ca textul să nu fie agresiv, „cu probleme“.

1990 a fost un moment de cumpănă pentru trupele românești: publicul era interesat aproape exclusiv de muzica străină...

D.B: Așa este. Nu se mai asculta muzică românească. Dintr-odată, toată lumea voia să audă muzică din Vest. Și era normal. Aproape pe nimeni nu mai interesa muzica românească. Chiar și noi am fost oarecum obligați să plecăm din țară, ceea ce nu ne-a făcut rău. Am fost în Olanda pînă în 1993, cînd ne-am întors. O trupă din Timișoara – Genius se numea – a scos o piesă dance prin care oamenii au reînceput să fie interesați de muzica românească. Și atunci am prins un moment bun și ne-am întors. Au fost atunci și cîteva proiecte importante, prin care trupe din România – Iris, Compact, Direcția 5 – mergeau în turnee.

E.P.: A fost un moment foarte delicat în 1990. Pe noi ne-a prins Revoluția la Piatra Neamț, în turneu. Sala era plină și lumea fericită. La primul concert din februarie 1990, am fost molestați, eram priviți cu ostilitate. În cîteva săptămîni, brusc, lumea ajunsese să-și reverse furia pe cei care reușiseră înainte. A fost foarte greu. Am încercat și turnee, dar n-au mai mers. De aceea am și luat decizia de a pleca în Olanda, unde am funcționat ca trupă de coveruri, dar unde mai cîntam și piese în limba română. A trebuit să supraviețuim. Important e că am avut credință. Eu am fost convins că nu e „de la noi“, că nu-i din cauza noastră.

Astăzi s-au schimbat multe față de acum 30 de ani, se vorbește și la noi despre o „industrie muzicală“...

M.V.: Am reușit să fim mai catolici decît Papa... La noi, industria muzicală este deja mai aprigă decît în Europa. Probabil și pe un fond național destul de străveziu în ceea ce privește cultura muzicală: nicăieri nu s-a concentrat atît de mult industria muzicală pe un singur gen. Și a reușit să le dea la o parte pe toate celelalte (vorbesc despre prezența în emisiuni de radio și TV, despre promovare). În alte părți, de bine, de rău, toată lumea are un loc sub soare. La noi, este practic imposibil pentru cineva care ține de un gen necomercial să apară undeva. Nu prea mai sînt emisiuni muzicale, nu mai sînt entități media care să facă astfel de lucruri. Televiziunile muzicale – care n-au o audiență foarte mare – dau clipuri, dar toate aparțin cam aceluiași gen. Sigur, bazele acestui fenomen sînt economice: e vorba de bani și de industrie. Dar cred că nicăieri nu este atît de aprigă situația.

E.P.: Mai e o problemă. Pînă în 1989, se cînta exclusiv pe bază de bilete vîndute. În 1987 am avut 500 de concerte – cîntam de 2-3 ori pe zi uneori. Totul era cu bilete. În momentul de față, contează doar notorietatea care te pune în situația de a cînta gratuit la un festival de bere sau la un eveniment publicitar sau în campania electorală. Piața biletelor este zero. Unele trupe își mai fac cîte un spectacol în București, poate și în Cluj. În ziua de azi, artiștii români nu mai cîntă pe bilete.

D.B: În schimb, cînd vin artiști din străinătate, oamenii scot din buzunar 100 de euro sau chiar mai mult, numai să fie acolo. Am fost la Untold, tinerii cu care am vorbit îmi spuneau „mie nu prea îmi place muzica asta“, dar veniseră 50.000 de oameni să sară acolo... Era foarte bine organizat, și infrastructura mai bună ca în București – o sală de sport extraordinară, un stadion civilizat. Sînt multe lucruri de discutat. Muzicienii români se limitează la ce se poate: dacă reușesc să vîndă bilete, e cu atît mai bine. Sînt cîteva posturi de radio precum Radio România sau Europa FM care promovează muzica românească, dar mulți nu-și mai bat capul cu asta, iau ce se vinde bine în străinătate și difuzează...

M.V.: Există totuși și muzică românească la radio. Dar este dintr-o anumită zonă. Noi aparținem unui trecut suficient de puternic ca să ne țină și acum în picioare. Dar dacă ne-am fi apucat de cîntat acum, ce-ar fi trebuit să facem?

Dan Bittman a fost la Cluj, la Untold. Mugurel Vrabete a fost anul trecut la Alba Iulia, la Festivalul Dilema veche.

M.V.: Cred că orașul Alba Iulia ar trebui să aibă o doză mare de recunoștință, pentru că acest festival îi ridică foarte mult cota. Orașul e foarte frumos. N-am văzut eu toate orașele din Europa, dar cred că o cetate Vauban atît de bine păstrată și restaurată nu găsești ici colo. Alba Iulia are acum o bază pe care ar putea construi diverse evenimente. Cred că Festivalul Dilema veche este unul dintre momentele importante de-a lungul anului, în care Alba Iulia poate fi pusă în valoare.

E.P.: Practic, decizia de a-l coopta pe Mugurel Vrabete în Holograf a fost întîlnirea noastră la Alba Iulia în 1985. Am cîntat la o casă de cultură de acolo, cea din parc. E și un hotel proiectat de Mugurel Vrabete lîngă Alba Iulia...

M.V.: E un hotel care n-a funcționat nicio­dată. A fost al Cooperației, a fost construit în 1989, iar după 1989 Cooperația a dispărut. Acum hotelul cred că are o situație incertă...

Ce muzică ascultați de plăcere?

E.P.: Pink Floyd for ever. În ultima vreme am ascultat concertul Queen cu Adam Lambert, am vrut să înțeleg decizia de a-l coopta. Queen are cel mai frumos repertoriu de piese, după părerea mea, și ar fi fost păcat ă nu meargă mai departe. Cu Paul Rodgers era altceva, erau două entități diferite.

Tino Furtună: Mai nou, muzica de mașină. Posturile de radio, cînd merg dintr-o parte în alta. Sînt surprins că peste tot găsesc cam același lucru și probabil că asta mă face să fredonez dînd din cap asemenea cățelușului care se punea pe vremuri în mașină. E interesant ca fenomen psihologic.

Dar ce și cum ascultați în anii ’70-’80?

M.V.: Ascultam Europa Liberă. Și cumpăram discuri. Era vreo 300 de lei un disc, cît o pereche de blugi.

E.P.: Eu pentru Dark Side of the Moon mi-am vîndut blugii pe care tata mi-i făcuse cadou, plătise pentru ei cîteva sute de lei. Atunci, cînd o trupă scotea un album, eram disperați să-l avem. Nu doar noi, toată planeta. Dark Side of the Moon rămîne cel mai vîndut album al tuturor timpurilor.

M.V.: A dispărut și ideea de album, albumul-concept, care începuse cu Sgt. Pepper’s Lonely Hearts Club Band – nu era doar o adunătură de piese, ci avea o anumită poveste.

E.P.: Și pentru noi, cînd scoteam un abum, era o sărbătoare. Îmi aduc aminte ce am simțit cînd casa de discuri ne-a anunțat, la Holograf 3, că s-au vîndut 250.000 de exemplare. Eram fericiți. Astăzi nu s-ar mai putea vinde atîta un album în România. Altădată, un album al unui artist era un mare eveniment.

V-ați numerotat albumele de la început (Holograf 1, 2, 3...). De ce? Și Led Zeppelin a făcut-o...

E.P.: Noi ne-am gîndit mult la Zeppelin cînd le-am numerotat. După Revoluție, ne-am orientat către piesa cea mai bună de pe disc. Cînd am colaborat cu Andrei Boncea – care avea idei, era un vizionar – s-a schimbat tehnica: albumul s a numit Supersonic, nu Ți-am dat un inel. Ne-am adaptat, fără să ne temem de ce se întîmplă în jurul nostru. Am fost oarecum contestați de-a lungul timpului că ne-am adaptat, că nu mai cîntăm rock, dar noi cîntam de fapt ce ne stătea bine. Adaptarea s-a făcut și în funcție de vîrstă. După Unplugged, a avut loc o cotitură: am văzut că piesele noastre sună bine și într-o versiune mai puțin înverșunată, sînt niște balade superbe.

Nu regretați că, adaptîndu-vă, ați pierdut poate ceva?

M.V.: E o vreme pentru orice. După 1990, în România, s-a dovedit că rockul nu a avut rădăcini atît de adînci pe cît am crezut noi. A fost mai mult o chestiune circumstanțială, pentru că era un fel de protest, oamenii se duceau la rock nu neapărat pentru că le plăcea muzica, ci mai degrabă pentru că simțeau că sînt împotriva prezentului. După 1990, în România a rămas foarte puțin rock. E o piață destul de mică: sînt oameni de 20 de ani care vor să cînte rock, dar publicul e subțire. Dar sîntem prima generație a cărei muzică a însoțit-o toată viața. Ceea ce nu s-a întîmplat cu muzica anilor ’30-’40.

Cum va fi, așadar, concertul de la Alba Iulia, de la Festivalul Dilema veche?

M.V.: Încercăm să facem un desfășurător, dar, cum se întîmplă de obicei, se poate schimba în timpul concertului, pentru că mai sînt în public oameni care vor o anumită piesă și ne adaptăm din mers. Dar, pînă la urmă, marele succes al unui asemenea spectacol este apropierea față de public: apari în fața lui doar cu niște instrumente acustice, nu mai ai tehnologia care presează, nu mai există efecte, lumini. Dar e mult mai ușor și mai firesc să comunici în acest fel. Cînd trebuie să cînți astfel o piesă, o simplifici și îi descoperi adevăratele atuuri.