Chinezării

La Institutul Cultural Român se schimbă directorii, se întrerup proiecte, se reduc bugete. „Sincronizarea“ ICR se face prin anularea vechilor programe şi adoptarea unor măsuri (33 la număr) „pentru consolidarea cunoaşterii prestigiului culturii române“. Modelul la care aspiră, din cîte se pare, ICR, este reţeaua Institutelor „Confucius“, pe care noul preşedinte, Andrei Marga, o cunoaşte foarte bine, de vreme ce a fost consultant pentru programele de dezvoltare. Institutele „Confucius“ – în număr de aproximativ 400 – funcţionează în special în marile centre universitare din lume. Scopul lor este în primul rînd să promoveze limba chineză, dar şi cultura; sau, mai bine zis, un anumit tip de cultură – cea oficială, de stat, confirmată, consacrată etc. În Occident, Institutele „Confucius“ au fost acceptate cu generozitate şi cu precauţie. O relaţie ipocrită care serveşte atît interesele Chinei, care iese din izolare, cît şi pe cele ale ţărilor occidentale, care se arată astfel deschise dialogului cu un stat rămas, în multe privinţe, cu mult în urmă.

Ce vînd, de fapt, Institutele „Confucius“? În primul rînd, limba chineză – cea mai răspîndită limbă de pe glob, cu 1,5 miliarde de vorbitori nativi şi probabil sute de mii de oameni care o folosesc ca limbă de comunicare în afaceri. În al doilea rînd, Institutele „Confucius“ s-au angajat să promoveze cultura chineză. Mizează în primul rînd pe cultura (stră)veche, mult mai accesibilă în Occident, unde este cunoscută prin importuri şi clişee, dar şi pentru că ce e vechi e mai puţin riscant; noua cultură oficială, impregnată ideologic, e imediat taxată drept „expirată“ în Occident. Aşa că nu ar avea nici o şansă să pătrundă cu adevărat pe piaţa culturală deschisă din Europa sau din America. Ceea ce exportă Institutele „Confucius“ e o imagine edulcorată a Chinei şi-un discurs triumfalist despre progres şi tehnologie. Cele două se articulează bine, dar e o reclamă mincinoasă. Căci, în realitate, în ciuda progreselor tehnologice, China nu prea poate intra în clubul marilor civilizaţii ale lumii contemporane. Deficitul democratic, nivelul de trai, izolarea relativă în plan extern fac din China o ţară lipsită de atractivitate – simpla cosmetizare prin intermediul unor Institute „Confucius“ nu poate repara aceste lacune. Unde mai pui că, pînă nu de mult, şi menţionarea marelui gînditor care dă acum numele Institutului de cultură era considerată un delict. Mai sînt, fireşte, şi alte contradicţii. De pildă, chiar anul acesta Institutul „Confucius“ a fost unul dintre coorganizatorii „Anului cultural al Chinei în Germania“. Au fost programate sute de evenimente în toate oraşele mari. Unul dintre programe – de literatură în spaţiul public – era menit să stîrnească un dialog între autorii chinezi şi publicul german. Pe străzile aglomerate sau în pieţe au fost instalate corturi acoperite cu stuf – un fel de ceainării – în care autorii chinezi au fost invitaţi să susţină lecturi şi conferinţe. Evident, autorii erau aleşi pe sprînceană de autorităţi. Cultură oficială şi-atît. Bineînţeles, la unele evenimente au venit nepoftiţi – spre surprinderea organizatorilor – şi diverşi artişti & intelectuali din diaspora; dialogul nu s-a mai produs, căci indezirabilii au fost repede daţi la o parte. Însă incidentele n-au trecut neobservate (de presă). Unde mai pui – culmea cinismului – că în vreme ce Institutele „Confucius“ montau de zor ceainării, chipurile tradiţionale prin oraşele germane, în China se luau măsuri pentru a mai rări aceste locuri de întîlnire: probabil că autorităţile se tem de spaţiile publice... Cam astea sînt contradicţiile Institutelor „Confucius“ atît de apreciate de domnul Marga. Din centre de soft power, aşa cum au fost proiectate, ele s-au transformat în poli de propagandă externă. Institutele „Confucius“ sînt active mai ales în domeniul universitar (şi de cercetare) – din cîte se pare, fac şi performanţă –, însă nici măcar la nivel academic nu există libertate totală; doar anumite discipline sînt acoperite, în timp ce altele sînt ocolite programatic. Cît de liber ar putea fi un institut cultural al unei ţări în care Internetul este parţial cenzurat? Ce credibilitate mai poate să aibă diplomaţia culturală a Chinei, care nu i-a permis laureatului premiului Nobel Liu Xiaobo să părăsească ţara şi să meargă la decernarea premiului? Politica de la Beijing e transferată astfel în fiecare mică instituţie din străinătate, doar că în exteriorul ţării totul e ambalat mai frumos şi poleit în chip de institut cultural. Acesta să fie modelul pentru diplomaţia culturală românească?