„Character is destiny“

„În anul acela, un public care umplea sala Ateneului pînă la refuz a sărbătorit pe tînărul compozitor, care dirija prima lui Rapsodie română*. Iarna şi-o petrecea la Paris, vara şi toamna, în ţară. Ar fi putut după cîţiva ani de carieră violonistică să se odihnească, să se bucure de frumuseţile vieţii, dar aci se luminează trăsătura cea mai de seamă a firii lui. Era un muncitor, îşi dedicase toată viaţa muzicii. Asemenea acelor pietrari din Evul Mediu care, cu dalta, înfăţişau scene din Biblie pe cîte un portal de catedrală, şi nu cunoşteau altă bucurie decît aceea de a extrage viaţă din materia greoaie şi fără expresie, Enescu, aplecat pe hîrtia dungată orizontal, însemna cu puncte mici vibraţia unui zbor melodic. Nu trăia pentru prezent. Explora veşnicia armoniei. Ca să lege în acest cult al frumosului ţara lui întreagă, a cutreierat-o în lung şi în lat, a cîntat în toate orăşelele, unde nu răsunase vreodată muzica clasică. Aceeaşi osteneală îşi dădea la Mizil, ca şi la Paris sau Londra. «Muzica trebuie slujită la fel de atent oriunde ai fi», spunea el. Îşi cunoştea valoarea. Îşi cîntărise darul lui minunat de a fermeca, şi de aceea era rezervat şi părea modest. Dar, cînd arcuşul lui se întindea pe coarde, sunetul îţi pătrundea pînă în miezul inimii şi pricepeai ce scrie Platon: «Muzica este filozofia însăşi.»“ 

*Prima audiţie în ţară a Poemei române, în varianta originală cu cor şi orchestră, a avut loc la Ateneu, pe 1 martie 1898, în prezenţa Familiei Regale, şi a fost urmată de o recepţie la Hotelul Continental, oferită de ministrul Spiru Haret în onoarea autorului – în dubla sa calitate de compozitor şi dirijor. George Enescu avea 17 ani. (n. R.M.) 

Cella Delavrancea, „George Enescu“, în Dintr-un secol de viaţă, Editura Eminescu, 1987