Cercurile imaginaţiei
• Cel mai frumos roman din lume, adaptare după Ventrilocul de Larry Tremblay; regia: Alexandra Penciuc; cu: Nicoleta Lefter, Ionuţ Grama. Teatrul Unteatru, Bucureşti.
Dintr-o cutie se aude, răguşită şi alintată, o voce. Înăbuşită ca o bucată de carne. O fetiţă-monstru iese din cutie. Are alura fantomatică a lui Wednesday Addams, este o bizarerie de personaj gotic, o adolescentă cu inteligenţă peste medie, dar instabilă emoţional, cu tendinţe autodistructive şi disfuncţii de comunicare, în ciuda volubilităţii sale. La 16 ani, Gaby prezintă simptomele unei maturizări dureroase. Îi torturează pe cei din jur şi pe sine, din nevoia de a se înţelege şi din incapacitatea de a o face. Pentru a-şi explica ce se întîmplă cu ea, se refugiază în imaginar, o formă de introspecţie şi de reprezentare a realităţii, dar şi de autism social, ceea ce o face susceptibilă de sindromul Asperger (copii cu dezvoltare intelectuală normală sau peste medie, dar incapabili să stabilească relaţii sociale). Chinurile maturizării şi fractura de comunicare dintre adolescentă şi adulţi, urmate de retragerea în sine se traduc în text prin multiple cercuri de realitate şi ficţiune, dispuse ca păpuşile ruseşti (Matrioşka).
Ficţionalizarea realităţii îi conferă piesei lui Larry Tremblay o anume afinitate cu alte texte cu aceeaşi temă, precum De ce fierbe copilul în mămăligă, romanul Aglajei Veterany, în care copila supradimensiona realul pînă la fantastic, creează drame imaginare pentru a găsi o raţiune celor reale. Unele basme sînt poveşti de groază, de la Hänsel şi Gretel sau Fetiţa cu chibrituri la multe dintre poveştile populare româneşti (regizorul Alexandru Dabija a făcut vizibil acest nucleu horror în seria sa de spectacole cu poveşti româneşti, de exemplu, în Capra cu trei iezi).
În Ventrilocul, literatura este un mijloc de înţelegere a lumii. De ziua ei, cînd împlineşte 16 ani, Gaby primeşte ceea ce îşi doreşte cel mai mult: un stilou Parker cu peniţă de aur cu care va scrie „cel mai frumos roman din lume“, o lucrare care, odată terminată, va fi propovăduită ca pe vremea apostolilor, din sat în sat, pentru a minuna şi linişti mulţimile, dar care va aduce şi moartea cititorului-autor uzurpator, căci romanul îi este furat de fratele pe care îl adoră, Aurelian. Aici, textul provoacă dezbaterea sindromului autorului absorbit de propria operă, a blocajului scriitorului – cu opera furată, Gaby nu mai poate scrie nimic –, dar aceasta este doar una dintre rame. Tema este conţinută de alta, a iluziei şi a prăbuşirii în iluzie, şi aceasta fiind subsumată alteia, maturizarea ca proces psihologic dureros. Din realităţile ficţionalizate ale lui Gaby răzbate o traumă, posibil sexuală, posibil perversă (un incest), dar cum între adevăr şi imaginar linia de demarcaţie pare aproape invizibilă, este greu de spus dacă acest abuz există sau este o invenţie, necesară dramatizării propriei vieţi ca parte din procesul de autocunoaştere. Adolescenta locuieşte într-un imaginar traumatizant, în care se întîmplă nu doar miracolul unei creaţii perfecte (cel mai frumos roman din lume), ci şi dramele generate de conceperea acestei perfecţiuni.
În textul original, un ventriloc construieşte poveştile cu ajutorul unei păpuşi pe care vrea să o umanizeze. Păpuşa Gaby îl întîlneşte pe doctorul Limenstone, a cărui metodă torturantă de psihologizare este – şi ea – o metaforă pentru procesul de maturizare care anihilează personalitatea adolescentului pentru a-l obliga să adere la convenţiile sociale. În spectacolul Alexandrei Penciuc, povestea este scoasă din această ramă – prima din multele „păpuşi ruseşti“ –, Gaby nu mai e o păpuşă, ci o fetiţă reală, iar doctorul Limenstone este, posibil, creaţia mentalului ei, căreia îi devine victimă. Titlul a fost schimbat după renunţarea la personajul- ramă (ventrilocul), iar noua formulă trimite la alte două chei de citire: relaţia între creaţie şi creator şi puterea fascinantă a imaginaţiei. Romanul „scris“ de Gaby în lumea ei imaginară o avariază fizic şi psihic, se extrage din corpul şi din mintea ei, astfel că furtul lui de către fratele (imaginar şi el?) său este resimţit ca un viol. De aici, confuzia abuzului (sexual sau furt intelectual?) şi incertitudinea morţii traumatizante, dar şi a existenţei lui Aurelian. Gaby ascunde drame, dar care sînt acestea şi dacă sînt ele adevărate sau creaţiile luxuriante ale unei minţi febrile – acestea sînt provocările textului lui Trembley.
Spectacolul este construit într-un spaţiu claustrofob, un loc mic, saturat de obiecte grele, multifuncţionale, care aglomerează intenţionat scena (scenografia Tudor Prodan) ca o reprezentare a psihicului chinuit al fetiţei. Cutia din care iese Gaby – cocon sigur, dar sufocant al copilăriei – se transformă în fotoliul din care doctorul Limenstone aplică perfida sa metodă terapeutică (metaforă scenografică a aceluiaşi proces chinuitor de maturizare). Un paravan ascunde şi dezvăluie secrete reale şi imaginare. Diferite instalaţii complică imaginarul lui Gaby, pe fiecare palier de criptare şi decriptare a fanteziei.
Creat pentru două personaje, textul oferă mai multe identităţi. Doctorul şi adolescenta joacă celelalte personaje – părinţii, prietenii, fratele, colegele de şcoală –, toate monstruoase, alcătuind un univers uman grotesc, perceput de către Gaby ca alienat.
Cu un text cu multiple chei de citire şi straturi realist-ficţionalizate, spectacolul necesită actori cameleonici. Nicoleta Lefter funcţionează perfect într-un rol de fetiţă rea, ca o păpuşă stricată, ale cărei angoase îi induc un delir şi care suferă o depersonalizare traumatizantă. Lefter creează, de altfel, excelente personaje noir şi groteşti, folosindu-se cu abilitate de chipul său care poate fi angelic şi demonic, în egală măsură, şi de flexibilitatea corpului, care redă spasmodic traumele psihice. Ionuţ Grama îl înscrie pe doctorul Limenstone în seria medicilor malefici, personaj tulburat mental, el însuşi susceptibil de alienare, a cărui febrilitate îl aseamănă cu criminalii. Celelalte roluri care alcătuiesc universul real/fantastic al lui Gaby sînt interpretate tot de Lefter şi Grama, cu treceri rapide dintr-un personaj în altul, fără avertisment. Se jonglează cu dexteritate cu personaje şi stări, şi asta se datorează, în parte, mîinii sigure cu care tînăra regizoare Alexandra Penciuc orchestrează această introspecţie poetică în mentalul angoasat al adolescentului, într-un spectacol care vorbeşte despre forţa, inclusiv malefică, a imaginaţiei.
Oana Stoica este critic de teatru.
Foto: A. Paşca