Cercetarea în slujba politicii publice
În fiecare an, Barometrul de Consum Cultural realizat de Institutul Naţional pentru Cercetare şi Formare Culturală ne arată care sînt preferinţele publicului, care sînt practicile de consum cultural, gradul de satisfacţie, tendinţele generale. E un instrument de măsură util mai ales pentru că o mare parte din sistemul cultural românesc este subvenţionat, finanţat din fonduri publice de la guvern sau de la autorităţile locale. E deci firesc ca, periodic, să verificăm, şi din perspectiva beneficiarilor, adică a publicului, dacă aceste fonduri sînt cheltuite judicios, dacă participarea culturală e pe măsura investiţiilor, dacă strategiile instituţiilor culturale sînt bine calibrate. Am întrebat patru oameni implicaţi în cultura actuală cum interpretează cea mai recentă ediţie a Barometrului, cea pe anul 2016. (Matei Martin)
Barometrul de Consum Cultural îşi propune să ofere „informaţii importante despre dinamica valorilor şi practicilor din societatea românească contemporană“. Apariţia sa anuală este pentru spaţiul media o ocazie de a anunţa cîte cărţi mai citesc românii, de cîte ori merg la muzeu sau la teatru, ce muzică şi ce filme preferă şi, eventual, cum am evoluat faţă de anii anteriori şi cum stăm comparativ cu alte ţări din Europa. Receptarea sa publică se încadrează sub titlul generic de „tristele statistici româneşti“ (după cum şi-a intitulat jurnalistul Alex Rădescu postarea pe blog despre ediţia lansată în 2017). Această receptare este însă doar suprafaţa a ceea ce reprezintă de fapt obiectivele autorilor, care alocă un spaţiu semnificativ explicaţiilor de natură teoretică şi aleg în fiecare an teme pe care le explorează pornind de la datele generate în urma aplicării chestionarului pe un eșantion reprezentativ pentru populaţia adultă a României. Rolul Barometrului, în viziunea INCFC, este de a se constitui într-un sprijin pentru organizaţiile şi instituţiile culturale în realizarea de practici şi politici. Întrebarea este dacă acest lucru poate fi atins mai degrabă prin combinarea unor concluzii sumare cu o serie de măsuri propuse de autorii Barometrului sau, mai degrabă, prin rafinarea demersului de cercetare şi o prezentare mai sintetică şi atractivă, soluţiile ulterior identificate şi discutate vor fi mai puternic infuzate de valoarea cunoaşterii astfel dobîndite.
Susţin a doua variantă. Barometrul ar trebuie să ne arată mult mai clar care sînt comportamentele de consum ale românilor, prin realizarea de profiluri complexe de consumatori, care să includă şi informaţii despre rolul culturii în viaţa românilor (de ce şi pentru ce participă), de pildă. Pentru aceasta, însă, ar fi nevoie ca interpretarea datelor să nu se mai facă doar tematic, în capitole care să analizeze separat datele (uneori cu un suport teoretic foarte diferit), ci integrat, pentru a afla nu doar ce, cît şi cine consumă anumite forme culturale în România, ci şi cum o face – în ce combinaţii – şi care sînt atitudinile şi valorile principalelor categorii de consumatori. Acest model se aplică deja în alte ţări, de exemplu în Malta sau în Marea Britanie.
Pe această direcţie se dezvoltă, în ediţia din acest an, capitolul dedicat analizei consumului cultural obiectificat (autori Andrei Crăciun şi Liviu Chelcea), care identifică grupări de capital cultural care prezintă asemănări din punctul de vedere al consumului cultural domestic, care sînt descrise socio-demografic. Un astfel de demers de segmentare a publicului real (şi potenţial) ar putea fi, fireşte, completat de analize tematice, care descoperă şi mai mult mecanica ecosistemelor culturale din perspectiva finalităţii sale de acces şi expresie culturale. Un argument suplimentar pentru această abordare este că, dincolo de a ne ajuta pe cei care lucrăm în cultură să ne facem treaba mai bine, ar oferi o bază de lucru pentru cei din alte domenii, care au adoptat ideea că stilurile de viaţă, sau „comunităţile de stil“, se constituie într-un factor explicativ pentru, de exemplu, comportamentul de vot, predispoziţia de a discrimina, atitudinea faţă de educaţie, inegalitate şi diversitate.
Tentaţia de a face propuneri de politică publică şi schimbări la nivelul managementului instituţiilor publice de cultură există pentru orice cercetător, mai ales atunci cînd unele măsuri aşteaptă de mult să fie asumate de decidenţii politici (de exemplu, investiţia în infrastructura culturală din mediul rural sau conturarea unui cadru financiar-fiscal adaptat practicii artistice).
Cu toate acestea, într-un material publicat în 2016 de cercetătoarea de politici culturale Eleonora Belfiore, ni se reaminteşte că, încă din 1977, autori precum Carol Weiss au confirmat ceea ce practicienii cunosc la prima mînă: „reprezentanţii administraţiei folosesc cercetarea mai puţin pentru a ajunge la soluţii, şi mai mult pentru a se orienta şi a formula probleme“, ca un „sprijin pentru se gîndi la anumite subiecte şi pentru a defini termenii unei situaţii, pentru a ajunge la idei noi şi la noi perspective“.
Dacă, în urmă cu nu mulţi ani, lupta care se dădea era de a convinge administraţia că este nevoie de date despre cultură, acum responsabilitatea cade pe umerii cercetătorilor: de a genera şi de a comunica clar şi convingător date şi interpretări care să ne ofere portrete de informaţii care să fie real utile pentru a înţelege valorile şi practicile de consum. Abia apoi vom putem avea discuţii bine fundamentate despre soluţii şi oportunităţi de politică publică. Nu în ultimul rînd, cu toţii am avea de cîştigat dacă datele brute ale Barometrului ar fi publicate în format deschis, pentru a genera noi interpretări din partea cercetătorilor interesaţi.
Raluca Iacob este manager şi facilitator cultural, fondatoare a Asociaţiei MetruCub – Resurse pentru Cultură.