Centrul Pompidou la 40 de ani

„Este atroce. Ai spune că-i o uzină, un pachebot, o rafinărie. Un soi de ecorșeu monstruos și multicolor cu intestine umflate cu aer. E scump: un miliard pentru construcție, o sută douăzeci de milioane cheltuieli de funcționare, trei milioane cheltuieli pentru spălat ferestrele. Aproape o șeptime din bugetul Secretariatului de Stat pentru Cultură. E fragil: peste zece ani, peste douăzeci de ani, pe sub stratul de rugină și de praf, ce se va mai alege din acest King-Kong cultural, din acest mamut parizian? Și, pînă la urmă, e și inutil. Pentru că, nu-i așa, cultura e ceva frumos, dar de care ne putem lipsi. Mai ales în vremuri de criză. Și mai ales cînd e atît de oribil.“ Acestea sînt cuvintele prin care, la 31 ianuarie 1977, la deschiderea Centrului Pompidou de la Paris, Jean d’Ormesson relua principalele reproșuri vehiculate în spațiul public. Le-a reluat doar pentru a le contrazice într-un eseu vizionar despre rolul muzeului în contextul apariției unor noi discursuri artistice. D’Ormesson vedea în deschiderea Centrului Pompidou „primul monument al revoluției culturale pe care o trăim“. Marele om de litere este unul dintre primii care au înțeles esența acestei instituții. Și unul dintre primii care au apărat-o într-o perioadă în care cei mai mulți îi contestau valoarea și utilitatea.

Încă dinaintea inaugurării oficiale, opera arhitecților Renzo Piano, Gianfranco Franchini și Richard Rogers a primit tot felul de porecle. I s-a spus Pompidoleum, Hangarul cu artă, Rafinăria culturală etc. Arhitecților Renzo Piano, Gianfranco Franchini și Richard Rogers li s-a reproșat că au construit un „monstru“, că au distrus priveliștea într-unul din cele mai frumoase cartiere pariziene și că au obstrucționat perspectiva asupra Bisericii Saint Merri. Dar, mai ales, a fost criticat conceptul acestui centru cultural căruia mulți nu îi vedeau rostul. Însăși ideea de centru cultural stîrnea neîncredere: păi, de ce nu-i spune muzeu? Sau sală de expoziții? În miezul disputei era rolul muzeografiei. Pînă la urmă, pe fondul acestui conflict între noțiunea clasică de muzeu și conceptul unui centru cultural pluridisciplinar avea să se dezvolte nu doar arta anilor ’80 și ’90, ci și un public nou.

Criticii aveau poate dreptate să afirme că, la cît a costat construirea Centrului Pompidou, s-ar fi putut deschide o sută de mici centre culturale în provincie. Dar impactul nu ar fi fost nici pe departe același. Căci s-a produs o schimbare de statut: odată cu inaugurarea, artele contemporane au devenit nu doar mai accesibile publicului larg, ci și mult mai vizibile – inclusiv la nivel internațional. Faptul că Centrul Pompidou și-a deschis între timp cinci „antene“ în Franța și încă două în Europa (Malaga și Bruxelles) arată viabilitatea, în timp, a conceptului.

Forța acestui centru cultural constă în diversitatea propunerilor, în originalitatea perspectivei, în inter- și pluridisciplinaritate, în interacțiunea dintre diferitele paliere ale creației contemporane. Centrul Pompidou nu e doar un muzeu al artei moderne și contemporane, ci un centru de cercetare în domeniul designului, atelier de creație, galerie de artă, sală de concerte, cinema, teatru, bibliotecă și forum pentru dezbateri. Etc. Și, spre deosebire de marile muzee pariziene, nu își propune să fie „o mașinărie de atras turiști“. Într-un fel, îi e și ușor: costă substanțial mai puțin decît Louvre sau Versailles, dar reușește, fără să-și propună neapărat, să aibă și succes de public. (De la inaugurarea sa și pînă acum, Centrul Pompidou a atras peste o sută de milioane de vizitatori.) În ciuda faptului că arată ca o rafinărie. Și în ciuda faptului că „arta modernă e urîtă“.

Foto: wkimedia commons