Centenarul măsurat cu barometrul

Cea mai recentă ediție a Barometrului de consum cultural urmărește „Dinamica sectorului cultural în anul Centenarului Marii Uniri“. Sondajul a fost realizat în perioada septembrie-octembrie 2018 și apare abia acum, cu oarecare întîrziere, la un an după celebrarea Centenarului. Această întîrziere, datorată probabil timpului necesar pentru procesarea informațiilor și redactarea cercetării, nu afectează însă validitatea informațiilor. Ba chiar oferă celor care îl citesc un moment de recul față de momentul de referință. Putem deci observa cu mai multă detașare „fotografia“ din anul centenar. (Pe de altă parte, ne putem întreba la ce mai folosește să știm acum ce fel de evenimente și-ar fi dorit oamenii cu prilejul Centenarului…)

O primă observație e că „datele comparative nu indică schimbări semnificative în plan atitudinal sau în planul comportamentelor de consum cultural între cei doi ani (2017 și 2018)“. În ciuda efortului logistic și financiar, cele 640 de proiecte realizate cu sprijinul programului „Centenar“ al Ministerului Culturii și Identității Naționale au lovit în gol: ele nu au generat și o creștere semnificativă a consumului cultural. Adică au avut un impact redus. Asta, chiar în condițiile în care nivelul de conștientizare cu privire la momentul aniversar a crescut cu 30%, potrivit studiului. Aici e de remarcat pasivitatea Ministerului Culturii sau incapacitatea de a genera politici culturale bazate pe instrumentul produs de o instituție subordonată: căci Institutul Național de Cercetare și Formare Culturală (INCFC) avertiza, în Barometrul anterior, asupra deficitului de comunicare cu privire la evenimentele pregătite pentru Centenar. Selecția proiectelor culturale dedicate Centenarului s-a făcut pînă la urmă pe fugă, în ultimul moment, fără o strategie clar definită și fără o selecție riguroasă.

81% din cei chestionați au considerat că instituțiile culturale ar trebui să se implice mai mult în organizarea evenimentelor dedicate Zilei Naționale. Or, în comparație cu paradele militare și evenimentele festive organizate de autoritățile locale, instituțiile de cultură au rămas invizibile…

Spațiul public a fost ocupat de celebrări și comemorări, adică de festivisme ieftine, dar plătite scump. Adesea, momentele festive au fost instrumentalizate politic: entuziasmul public a fost confiscat în vederea obținerii unui (iluzoriu) capital de imagine. Dezbaterea de substanță despre ce înseamnă acești 100 de ani de unitate a fost înlocuită cu o formă depășită de patriotism. Unele consecințe se întrevăd și în această cercetare care urmărește, printre altele, modul în care e definită, subiectiv, identitatea națională. Oportunitatea „măsurării“ percepțiilor cu privire la identitatea națională ori a sentimentelor de mîndrie națională în an centenar nu mai trebuie explicată: contextul excepțional oferă prilejul unei analize de moment, dar și în perspectivă comparată. Studiul confirmă raportarea preponderent etnică (și nu civică) la identitatea națională și revelează cîteva paradoxuri. De pildă, ca să fii „un adevărat român“ e important sau foarte important (pentru 95% din cei chestionați) „să știi să vorbești limba română“. Asta în condițiile în care degradarea limbii române pe stradă, în mass-media, în discursul public etc. e o realitate care nu mai trebuie demonstrată (deși n-ar strica un studiu serios pe tema asta!). O altă constatare paradoxală a cercetării e legată de sentimentele de mîndrie națională. 80% din respondenți aderă la afirmația „prefer să fiu cetățean al României decît cetățean al oricărei alte țări“. Desigur, Barometrul nu i-a vizat pe românii din diaspora (în număr de vreo 5-6 milioane), dar nu poți să nu te întrebi: oare în țară au rămas doar „românii adevărați“? N-au plecat din cauza (ori poate datorită?) mîndriei naționale? Care e percepția românilor „rămași“ asupra celor „plecați“?

Un început de analiză ar putea porni de la alt item al Barometrului care urmărește tot chestiunea mîndriei naționale – mai exact opusul ei: 55% din români sînt de acord că „există lucruri care mă fac să îmi fie rușine de România“. Simțul (auto)critic e deci prezent, chiar și în an centenar.