Cele mai bune concerte din 2006

Ana M. Călin în dialog cu Marius CHIVU Peste patruzeci de concerte cu muzicieni şi trupe străine au avut loc anul trecut în România, record absolut în istoria show-business-ului de la noi, care devine o afacere tot mai serioasă. Cine le-a organizat, ce merită povestit, care au fost cele mai reuşite concerte din 2006? Marius Chivu: Să spunem dilematicilor că am dezbătut îndelung asupra celor zece opţiuni dintr-o listă iniţială de douăzeci şi patru de concerte văzute de noi doi. O problemă a fost aceea că la cîteva concerte am mers numai eu, iar la alte cîteva, numai tu. Apoi, avem gusturi relativ diferite, lucru care, de fapt, ne-a şi motivat să alcătuim împreună acest top a cărui subiectivitate reunită ne-o asumăm. Ana M. Călin: Bine zis, avem gusturi diferite, şi asta numai dacă e să-mi aduc aminte de piesele pe care mi le trimiţi pe messenger! Eu zic că mai degrabă ne-am bătut la sînge pe fiecare loc, şi asta începînd de-acum o lună, de cînd te-ai gîndit să facem acest top. Şi dacă tot sîntem în faza de "deschidere", pentru mine Coverdale la München RULZ! Dar să n-o mai lungim. Iată ce a ieşit, în ordine descrescătoare: 10. Holograf (Sala Polivalentă, 5 decembrie, lansarea albumului Taina) A.M.C.: Îmi place la Holografi faptul că adună oameni cît să umple Polivalenta de fiecare dată cînd au ceva de spus. Concertul de mai sus n-a făcut excepţie de la regula sold out şi a ieşit frumos, în ciuda faptului că Dan Bitman a căzut de pe scenă la a doua piesă, lovindu-se destul de rău. Încă n-am scăpat de clasicele baloane şi confetti, dar, cine ştie, poate la anul! 9. Apocalyptica (Arenele Romane, 31 mai, organizatori One Event şi Velvet Star) M.C.: Am fost tare curios să-i văd live, deşi ultimele lor albume, tot mai mixate şi mai comerciale, m-au cam lăsat indiferent. Show-ul a fost însă, cu un termen clişeu, electrizant. Incredibil cît de bine sună violoncelele alea! Numere de virtuozitate instrumentală, tricouri date jos, public cîntînd versurile la cover-urile după Metallica... 8. Gotan Project (Sala Palatului, 20 iunie, organizator Fundaţia Aurel Mitran) M.C.: Lăsînd la o parte întîrzierea de o oră şi jumătate, francezii au urcat pe scenă însoţiţi de zece muzicieni şi cinci cadrane pentru proiecţii... M-aş fi aşteptat însă la mai multă improvizaţie, concertul a fost doar corect şi curat. Şi fără deschidere. A.M.C.: Faptul că am fost oarecum implicată în lucrul pentru acest concert m-a împiedicat să-l văd din faţa scenei. Şoferul autocarului cu artişti, care a virat înspre Bulgaria în loc să intre în România, îşi cere scuze pentru căldura îndurată în foaier. 7. Seal (Sala Polivalentă, 24 octombrie, organizator Events) M.C.: M-am dus sceptic, căci Seal nu e totuşi nici Sting şi nici nu cîntă pentru discoteci. Dar oamenii au venit, iar histrionismul şi muzicienii lui au ridicat sala în picioare. Inutil să încerc a explica cum au sunat live "Crazy" sau "Killer/Papa was a rolling stone"! Iar "Love’s divine", în semi-unplugged, a făcut fetele să plîngă. A.M.C.: Eu n-am mers cu nici o fată la concert, aşa că n-am văzut plîngînd pe nimeni. Şi, dimpotrivă, publicul mi s-a părut destul de plictisit şi venit acolo din snobism. Ceea ce nu l-a oprit din a fluiera ca pe stadion atunci cînd artistul a amintit de nevasta Heidi Klumm. Pentru mine, o voce grozavă, voalată, caldă şi... un bărbat foarte înalt. 6. Omara Portuondo (Sala Palatului, 23 noiembrie, organizator Fundaţia Culturală Phoenix) M.C.: Ceva mai proaspătă decît Cesaria Evora (poate marea absenţă a acestui top) şi cu o voce mult mai bună, a cîntat, acompaniată, din minunata ei orchestră, doar de pianist, o variantă la "Besame mucho" care a amuţit sala la propriu şi la figurat. 5. Lake of Tears (Sala Agronomia, 11 martie, organizator Metalfan) A.M.C.: Un concert al cărui succes în vînzarea de bilete i-a surprins pînă şi pe organizatori. Cele aproape 1800 de bilete s-au epuizat rapid, iar pe la uşi au stat alţi o sută de oameni îndureraţi şi dispuşi să plătească triplu pentru a intra în sala supraaglomerată. O deschidere energică, asigurată de V.O.S. şi Celelalte Cuvinte şi un show halucinant (inclusiv la propriu) al celor de la LOT. 4. Shakira (Stadionul "Dan Păltinişanu" din Timişoara, 17 iulie, organizator Emagic Entertainment) M.C.: Dacă organizatorii ar fi adus-o la Bucureşti, ar fi venit de două ori mai mulţi oameni. Oricum, ideea de a o vedea live cum îşi sprijină chitara pe coapse... Căci, da, cîntă şi la chitară, nu doar compune şi scrie versuri! A.M.C.: Eu cred cu putere în încercarea organizatorilor de descentralizare şi mă bucur de cîte ori au loc concerte mari în afara Bucureştiului. N-am mers la Shakira, că nu m-a interesat ca artist, dar aş merge oricînd la Goo Goo Dolls în Baia Mare. 3. Duran Duran (Sala Palatului, 19 octombrie, organizator Emagic Entertainment) A.M.C.: Dacă ai fi văzut acest concert, nu mai iubeai atîta trandafirul DM! Cum zice John Taylor: "Some like it hot", şi hot a fost concertul! Simon le Bon a fost într-o formă vocală perfectă, iar umorul lui englezesc a gîdilat feminitatea mea... englezească. Nu puteau lipsi "Ordinary world" şi "Come undone", două dintre cele mai bune piese new wave ale secolului al XX-lea. 2. Billy Idol (Arenele Romane, 10 iulie, organizator Events) M.C.: Cel mai subevaluat concert al anului şi cel mai bun sunet cu putinţă. Cu legendarii Steve Stevens la chitară şi cu Derek Sherinian la clape ar fi fost şi păcat! Un show de două ore memorabil, cu improvizaţii la tot pasul (mai ales pe "Flesh for fantasy"), în care punker-ul de 51 de ani a alergat şi a sărit pe toată scena (hmm, oare, cu ce s-o fi energizat!?), s-a dezbrăcat, a flirtat cu punkăriţele, a făcut conversaţie, a cîntat unplugged "Sweet sixteen", ne-a rupt cu "Eyes without a face", a pompat sînge în noi cu "Rebel yell" şi "Dancing with myself", iar cu... "Bucharest Woman", cînd bateristul şi tehnicianul au apucat fiecare cîte o chitară, ne-a trimis extazul în prelungiri. Un singur regret: n-a cîntat "Craddle of love". A.M.C.: Dacă la Duran am fost vrăjită pe nepregătite, la Billy Idol ştiam sigur c-o să-mi placă. Ba chiar aş fi vrut să fie mai puţină lume ca să-l savurez cum trebuie, nu în înghesuială. A fost genul ăla de concert din topor în care sar scîntei din instrumente, construit pe crescendo, fără pauze de respiraţie şi meditaţie. Un entuziasm şi o zăpăceală generale au cuprins publicul feminin. Cred că s-au făcut mulţi copii în noaptea aia. 1. Depeche Mode (Stadionul "Lia Manoliu", 23 iunie, organizator Emagic Entertainment) A.M.C.: Cu siguranţă cel mai puternic eveniment al lui 2006, chiar dacă fără voia mea. Mie-mi plac Depeche cîntaţi de Lacuna Coil şi Rammstein (deşi nu-mi plac nici ăştia). Pentru mine, DM sînt un foc rece. M-a înfiorat vibraţia pe care am simţit-o de la cei 42.000 de oameni, dar ceva m-a făcut să nu mă abandonez ei. I-aş spune un ciudat instinct de conservare, chiar dacă tu o să-l numeşti sindromul Gică-contra. M.C.: N-ai organ, ca să zic aşa. Pentru mine, după ce i-am aşteptat 12 ani, ce mai contau cele două ore de aşteptare pe stadion să prind loc în faţa scenei! A urmat un vis cu 42.000 de martori: căciuliţa cu pene a lui Martin L. Gore, mesajele de pe globul digital pe "A pain that I’m used to" şi pe "Suffer well", lanul de braţe ridicate şi unduite în ritmul de la "Never let me down again", flăcările şi decorul roşu pe obsedantele acorduri ale chitarei cu care începe "I feel you" (cel mai angajant cîntec de dragoste scris vreodată), dansul de pe catwalk al lui Gahan dezlănţuit, şi "Enjoy the silence" alături de un stadion întreg, dacă poţi... Două săptămîni după concert am ascultat numai Depeche, eram în sevraj, voiam să-i urmez în turneu, să-mi tatuez versurile de la "Damaged people" pe spate între două pene de înger negru... Noroc că a venit concertul lui Billy Idol şi m-a readus la realitate!