Cea mai scumpă căutare Google
Un anume Olivier Laurelli din Franţa a căutat pe cel mai popular motor de căutare un şir de cuvinte: „informaţii actualizate despre situaţia din Siria“. Google a afişat o listă de legături spre diverse site-uri. Printre altele, era acolo şi un link la Agence nationale de securité sanitaire de l’alimentation, de l’environment et du travail (ANSES), o instituţie de stat. Link-ul ducea, de fapt, către o extensie a site-ului respectiv, un soi de extranet dedicat specialiştilor şi colaboratorilor instituţiei. Intrarea pe extranet se face în mod normal cu o parolă, dar, dintr-o eroare de securitate, sute de pagini puteau fi accesate simplu şi nerestricţionat via Google. Exact asta a păţit şi Olivier Laurelli, care a nimerit acolo din întîmplare şi a dat peste o mulţime de documente, dacă nu secrete, atunci măcar discrete. Le-a descărcat masiv şi le-a afişat pe blogul său – în fond, omul spunea că a fost de bună-credinţă, o informaţie disponibilă pe site-ul unei instituţii publice este şi trebuie să fie... publică. După cum s-a dovedit ulterior, nici unul dintre documentele respective nu era sensibil, adică nu punea în pericol siguranţa naţională şi nici nu atingea demnitatea persoanei. Numai că incidentul s-a transformat în caz. Un caz juridic urmărit acum cu mare atenţie în Franţa şi în Europa. Căci el vorbeşte despre relaţiile dintre cetăţeni şi sistemele informatice. Cine e de vină dacă informaţii ţinute „sub cheie“ ajung să fie accesibile tuturor: cei care n-au ştiut să le păzească sau cei care le obţin în mod fraudulos? În cazul lui Laurelli, deşi destul de limpede sub aspectul săvîrşirii faptei, e încă neclar care sînt acuzaţiile şi care e prejudiciul. Făptaşul însuşi e mai degrabă ironic: pedeapsa, dacă va fi vreuna, nu are cum să fie prea aspră, aşa că el îşi permite să scrie în continuare pe blog despre cum e tratat în justiţie.
Într-o primă etapă, Laurelli a fost acuzat de „piratage informatique“ – o culpă de la bun început eronată, după cum au recunoscut pînă şi procurorii: copierea unor date (chiar dacă parolate) n-are nici o legătură cu pirateria. I s-a deschis apoi un nou proces cu trei capete de acuzare separate: „penetrarea frauduloasă a unui sistem informatic“, „întreţinere frauduloasă“ şi „sustragere frauduloasă de date“. Nici aici procurorii nu prea reuşesc să-şi demonstreze acuzele. Laurelli a fost deja achitat de „penetrarea frauduloasă“; în schimb, partea vătămată, adică ANSES, a fost ea însăşi acuzată de neglijenţă şi va trebui să-şi revizuiască sistemul informatic. Celelalte două capete de acuzare sînt încă în proces de judecare. Dacă va fi găsit vinovat, Laurelli riscă să plătească 3000 de euro. E „cea mai scumpă căutare Google“ – a scris el pe blogul său.
Cazul e grăitor pentru lacunele sistemului penal din domeniul Internetului şi protecţiei datelor. Nu lipsesc doar legi adaptate tehnologiei, ci o cultură juridică nouă, care să acopere fenomentul dematerializării şi care să constate existenţa regulilor din lumea virtuală.
Dacă ai găsi o casă străină şi ai descoperi că are uşa neîncuiată, ai intra înăuntru? Apoi, odată intrat, ai fura obiecte de prin casă? Aceste două întrebări revin obsesiv în discursul celor care apără site-ul şi-l condamnă pe Laurelli. Căci exact astfel, spun ei, ar fi procedat şi blogger-ul: ca un infractor. Chiar dacă „uşa“ pe care a intrat nu fusese încuiată, el tot prin efracţie ar fi intrat, apoi şi-a însuşit datele prin furt. Analogia cu furtul şi intrarea prin efracţie prinde bine în instanţă. Numai că – rămînînd la acelaşi nivel al comparaţiei – acuza poate fi demontată uşor: nu, Laurelli n-a găsit o casă cu uşa descuiată, ci o casă fără ziduri, fără uşi şi fără ferestre. Şi nici furtul nu e tocmai furt – de vreme ce obiectele respective n-au dispărut din „casă“ şi nici n-au intrat în posesia sa.