„Ce-ar fi fost dacă contractul ar fi fost îndeplinit? O crimă!“ – interviu cu Ion Caramitru

După dialogul pe care l-am avut cu George Banu sub titlul „Reîntoarceri. Prieteni vechi sau foști prieteni?“ în cadrul Conferințelor pe care Teatrul Național București le-a co-organizat împreună cu revista noastră în luna octombrie, m-am regăsit cu dl Ion Caramitru la un dejun duminical. Am vorbit despre multe, dar mai ales despre teatru. Cum cel mai recent rol pe care-l joacă este Shylock din Neguțătorul din Veneția de Shakespeare, iar eu sînt mai mult decît un admirator, sînt aproape un fanatic al operei genialului dramaturg, nu am pierdut ocazia să-l iscodesc despre modul în care actorul și-a construit personajul. Am avut inspirația să înregistrez discuția noastră, cu asentimentul său, firește. Redau aici prima parte a acestei discuții, cea legată de Shylock. Săptămîna viitoare voi continua cu cea de-a doua parte, dedicată exclusiv unor chestiuni mai terestre. (S. V.)

Shylock este un rol dintre acelea la care actorii visează ani de zile. A fost și cazul dumneavoastră?

Oarecum. Loc de visat este, pentru că această piesă nu s-a prea jucat în ultimii ani. Eu, unul, nu țin minte vreo producție cu Neguțătorul din Veneția în București. E lesne de înțeles de ce. Este o piesă controversată, o piesă cu pericole. Poți cădea ușor într-o extremă sau în alta, fie în antisemitism, fie în sionism. M-am documentat îndelung asupra acestei piese, am înțeles și modul propagandistic în care a fost folosită de-a lungul timpului, dar și subtilitățile ei psihologice. Am avut timp să reflectez la ea pentru că m‑am întîlnit cu această piesă demult, în 2001, cînd am regizat-o în Japonia. Cu acel spectacol, care a fost premiat cu diferite ocazii, am făcut turnee lungi în Europa și am ajuns să-l jucăm chiar la Stratford-upon-Avon. Pot spune că o cunosc destul de bine, așadar.

Cum se evită căderea într-una dintre extreme?

Important este, cred, să găsești linia de mijloc, să găsești moderația, căci acolo este, de cele mai multe ori, adevărul. Unde ar fi, așadar, acea linie de mijloc care te lasă să-l faci pe Shylock viu, ca pe un om real? Căci asta este, în fond, miza teatrului, să faci din personaje oameni vii, din carne și din sînge, și nu șabloane ori lozinci. Trebuie să înțelegem mai întîi coordonatele vieții personale și sociale ale lui Shylock. El este un însingurat, un claustrat. Este și tată, și mamă pentru o fată care, la rîndul ei, e terorizată de această tutelă exagerată cu care el, din dragoste, firește, o crește. El trăiește într-o Veneție democratică, în care legea este suverană. Un oraș vital pentru comerțul internațional, ceea ce însemna respectarea contractelor și a înțelegerilor, lucru esențial pentru un comerț înfloritor. În acest context socio-istoric și economic, Shylock are un spațiu de manevră larg pentru meseria lui de cămătar. Totodată, sîntem într-o vreme în care transportul maritim nu avea deloc gradul de siguranță de astăzi. Vapoarele se pierdeau, naufragiau, erau jefuite de pirați într-o proporție destul de însemnată, iar acest risc îi dă lui Shylock în plus șansa să-și folosească talentul negustoresc, speculativ. El este un cămătar talentat. El nu trăiește decît pentru copilul lui și pentru a aduna bani, căci asta i se pare lui că-i dă putere și îi oferă protecție în acea lume venețiană. Ceea ce Shakespeare trece sub tăcere însă este că, la momentul acțiunii piesei, în Veneția exista deja ghetoul. Evreii erau cu toții obligați să locuiască acolo, aveau peste zi drept de circulație în oraș, dar noaptea nu aveau voie să părăsească ghetoul. În piesa lui Shakespeare, casa lui Shylock se află în centrul orașului, într-un cartier privilegiat. Nu speculez eu, acum, dacă Shakespeare știa ori nu de această situație a evreilor din Veneția. Sau, dacă știa, poate că nu l-a interesat. Dramaturgic vorbind însă, casa lui Shylock trebuie să fie în centrul orașului, pentru ca fata să poată fi furată dintr-o zonă privilegiată.

Acesta ar fi portretul lui Shylock în textul lui Shakespeare. Ați construit ceva propriu, în plus, pe această bază sau ați rămas în datele textului?

Regizorul Alexander Morfov a avut o idee pe care am preluat-o în spectacol și care dă sensuri mai clare piesei întregi, cred eu. A inventat o scenă mută în care Shylock este bătut într-o seară de oamenii lui Antonio pe cînd venea la o cină unde fusese invitat chiar de Antonio. Pe mine, acest adaos mă ajută să pun mai bine în lumină motivațiile subiective ale acțiunilor și intențiilor lui Shylock. Umilința psihică este de-acum dublată de suferința fizică. La asta se adaugă propria casă spartă și copilul dispărut cu banii lui cu tot. Toate aceste circumstanțe m-au ajutat să încerc să fac din personajul Shylock un om viu cu numele de Shylock.

Cele mai multe producții cu piese de Shakespeare se străduiesc să aducă acțiunea, personajele și, adesea, chiar replicile în contemporaneitate. Așa e și cu spectacolul acesta?

Inițial, am vrut ca acest spectacol să fie regizat de Tompa Gabor. Nu am fost, însă, convins de viziunea lui. Știu că a făcut, pînă la urmă, Neguțătorul din Veneția la Teatrul Maghiar din Cluj. Tompa voia un spectacol adus la zi, contemporan cu noi în datele lui principale, or eu nu cred că Neguțătorul din Veneția funcționează dacă aduci piesa cu totul în zilele noastre. Întîi, pentru că în Europa secolului al XXI-lea, după Holocaust și odată cu instaurarea paradigmei drepturilor fundamentale ale omului, trăim un cu totul alt context socio-istoric și lucrurile nu se mai potrivesc. Apoi, pentru că în mintea mea adevărul omenesc al lui Shylock ar putea fi dificil de redat și dificil de înțeles dacă acțiunea se desfășoară astăzi. Poate sună paradoxal, dar Shylock are un adevăr omenesc profund, al lui, care e vizibil dacă nu-l pironești într-un anumit timp. Așa că nu am agreat viziunea lui și i-am oferit proiectul lui Alexander Morfov.

De ce tocmai lui Morfov?

Răspunsul rapid ar fi că el este la al patrulea spectacol pe care îl face la Național și că am lucrat cu el un alt Shakespeare, Furtuna, care este un spectacol de succes. Dar mai este la mijloc și o compatibilitate de ordin artistic. Eu m-am format și mă manifest ca actor în siajul viziunii despre spectacol a lui Liviu Ciulei, al „realismului magic“, iar Morfov are foarte multe similitudini cu tehnica lui Ciulei. Ca să descoperi un adevăr peren nu e nevoie să aduci textul dramatic în contemporaneitate și să vezi că funcționează perfect și acum, la secole distanță de cînd a fost scris. Aceeași viziune am avut-o și cînd am făcut Hamlet, cu Tocilescu. Și acolo acțiunea era vag plasată undeva la final de secol XIX, dar era, de fapt, într-un timp greu de definit. Era, cumva, într-un non-timp. La fel a făcut și Ciulei cînd a pus Furtuna. În spectacolul lui Morfov e necesar acest vag temporal pentru că spectacolul surprinde și momentul înmuguririi antisemitismului în Europa, ceea ce, istoricește, a fost un proces îndelungat, greu de închis într-o singură perioadă și, oricum, mult anterior timpului nostru.

Acum o să vorbească juristul din mine: tema dreptății este la fel de importantă în piesă ca și antisemitismul.

Sigur că sîntem în situația în care există un contract și una dintre părți nu îl onorează. Am sentimentul că e aici și o naivitate a scenariului, pentru că nu pot să cred că Shylock e atît de prost încît să nu-și dea seama că, dacă taie o bucată de carne dintr-un om, nu curge, inevitabil, și sînge. Dar sîntem la teatru și toate lucrurile au tendința de a fi exagerate cumva în scopul susținerii unui anumit mesaj pe care autorul a vrut să-l dea. Pînă la un punct, Shylock are perfectă dreptate. Contractul e semnat, el trebuie executat. Dar, de la un punct încolo, în condițiile în care umilințele continuă, apare și suferința fizică a bătăii, și apoi părăsirea casei de către unicul lui copil, vine singurătatea în care rămîne și fără bani, Shylock se smintește, se alienează. Eu mi-am ancorat personajul în această realitate care mi se pare profund omenească. Nu poți să-ți păstrezi echilibrul trecînd prin acestea toate. Așa că, de la un punct încolo, el pornește pe calea asta a disperării și a urii. Aici, discuția iese din cadrele juridicului, căci e vorba despre răzbunare, nu despre dreptate. El ajunge să declare în proces că e mînat de o ură profundă și neagră împotriva lui Antonio. Un om echilibrat, rațional, nu spune într-un proces așa ceva, mai ales cînd are un contract de partea lui. De aici și justificarea celorlalți de a-l considera dement și cinic – rău, într-un cuvînt. Și toți acționează ca în fața unui om rău pe care trebuie să-l pedepsească și să‑l îndrepte, așa că îi iau totul și îl pun să se creștineze. Shylock ajunge să fie hăituit, orbit fiind nu de dreptatea pe care pînă la un punct o are, ci de ura care se naște în el ca urmare a modului în care este tratat în mod continuu.

Vă e milă de el...

Nu se poate să nu-ți fie și milă de el. E un om împins dincolo de limitele suportabile, omenește vorbind. E un om nebun, în final. Ce-ar fi fost dacă contractul ar fi fost îndeplinit? O crimă! Acel contract este, de fapt, o nebunie. Or, el este cel care vrea și impune acest contract. Mie mi se pare că, în galeria marilor personaje shakespeariene, Shylock este personajul cel mai interesant sub aspect psihologic. Sînt foarte multe straturi psihologice în el, care se manifestă tectonic, în mișcare continuă și în coliziune unele cu altele; unele ies la suprafață, altele se adîncesc. Asta m-a interesat în cel mai înalt grad la acest personaj, la care într-adevăr, am visat demult.

a consemnat Sever VOINESCU

Foto: Marius Donici - TNB