„Cazul Kerviel“ şi cultura riscului
Acum şase ani, Jérôme Kerviel era trader la Société Générale. Banca încheiase anul 2007 cu rezultate bune. 2008 se anunţa un an profitabil. N-a fost să fie, pînă la urmă. Banca avea să înregistreze una dintre cele mai importante pierderi din istoria sa. Pierderea estimată la 4,9 miliarde de euro se datorează unor tranzacţii riscante şi neautorizate executate de acest Kerviel. 4,9 miliarde de euro e o sumă uriaşă – chiar şi pentru Société Générale. Procesul intentat pe numele trader-ului a durat cinci ani. În timpul anchetei s-a stabilit că trader-ul ajunsese să angajeze fonduri de pînă la 50 de miliarde de euro, aproape de două ori mai mult decît fondurile disponibile ale băncii. A ştiut cum să folosească politicile de risc ale băncii şi să disimuleze pierderile, a „jucat“ fără autorizaţii de la superiori. Pedeapsa iniţială, de cinci ani de închisoare, a fost micşorată. La începutul acestei săptămîni, a ieşit din închisoare, după 150 de zile de detenţie. Pînă la jumătatea anului viitor, va trebui să poarte o brăţară prin care este localizat, să se prezinte la Poliţie ori de cîte ori este chemat, să nu părăsească localitatea fără permisiune şi să nu iasă din casă după lăsarea serii. În rest, este un om liber.
Cît despre prejudiciul pe care l-a adus băncii – acesta e, deocamdată, irecuperabil. Banca nici măcar nu poate să i-l impute lui Kerviel în totalitate. Fostul trader susţine că suma invocată este cu mult mai mare decît prejudiciul real şi că, în plus, politicile băncii i-au permis să execute acele operaţiuni riscante – deci superiorii săi sînt şi ei părtaşi la pagubă. Acesta e însă un alt proces, care va începe luna viitoare. Oricum, şi dacă instanţa va hotărî că prejudiciul se ridică, într-adevăr, la cifra pretinsă de bancă, e puţin probabil că-l va putea restitui vreodată. Cum ar putea să fie executat silit pentru 4,9 miliarde de euro?
Povestea lui Kerviel e interesantă şi pentru că ilustrează perfect cultura riscului pe care au îmbrăţişat-o pînă la momentul crizei economice din 2008, o grămadă de traderi, bancheri şi oameni de afaceri. O cultură a riscului bazată pe promisiunea unor cîştiguri babane, în timp relativ scurt, prin scurtcircuitarea unor sisteme de siguranţă. E ca şi cum un şofer de TIR şi-ar scoate deliberat din funcţie tahometrul şi limitatorul de viteză, ca să ajungă mai repede la destinaţie. Exact ca trader-ul, o face pe răspunderea lui – doar că riscul e, de fapt, colectiv. Dacă şoferul scapă maşina de sub control, vor avea de suferit şi alţii. La fel: dacă trader-ul pierde masiv banii sau activele puse la bătaie, pierd şi alţii.
Întrebarea care se pune e ce anume se poate face pentru a preveni asemenea dezastre (aproape) programate. E nevoie de politici de securitate mai ferme – adică de un stat mai puternic? Sau ar fi suficient ca indivizii să fie responsabilizaţi? În cazul lui Kerviel s-a văzut limpede că politicile de securitate au existat, dar au fost evitate. Kerviel însuşi a acţionat conştient şi deliberat pentru a ocoli măsurile de precauţie ale băncii – ceea ce nici nu constituie un delict, ci doar o abatere –, apoi, cînd a apărut paguba, a încercat să-şi acopere propriile acţiuni invocînd deficienţe ale sistemului. Iresponsabil de două ori, adică.
În Franţa, este văzut ba ca un infractor lipsit de scrupule, ba ca un erou fără voie al luptei împotriva capitalismului, ca omul care a arătat, din interior, cît de failibilă e construcţia. Acest al doilea avatar e şi cel mai interesant, căci ilustrează exact imaginarul bolnăvicios al celor care şi-au pierdut încrederea în liberalism şi capitalism. În această reprezentare, infractorul devine, de fapt, o victimă. Exact asta îşi doreşte să fie şi Kerviel: o victimă. Victima asta a făcut să dispară 4,9 miliarde de euro.