Cazul Hodorkovski
Stîrneşte deja de ani buni controverse în mediile occidentale. În Rusia, povestea miliardarului liberal închis pentru delapidare e de mult clasată – fostul preşedinte şi patron al companiei Yukos Oil mai are de ispăşit încă cinci ani de pedeapsă şi riscă să se confrunte cu alte procese. Exact despre Cazul Hodorkovski vorbeşte şi filmul lui Cyril Tuschi, un cineast german care a reuşit să ia legătura cu fostul oligarh, să găsească documente ale procesului, să intervieveze oameni din cercul puterii moscovite (şi mondiale) pentru care acest om de afaceri dubios şi disident veros al regimului Putin e ca un ghimpe în coaste.
Povestea lui Hodorkovski e oarecum cunoscută în Europa, au relatat-o deja mai toate publicaţiile importante şi şi-a spus-o chiar el, prin intermediul scrisorilor trimise din închisoarea siberiană. Foreign Policy a publicat, de pildă, în urmă cu doi ani, un articol semnat de Susan Glasser şi Peter Baker, despre „gulagul lui Putin“. E vorba de un portret al fostului director de la Yukos Oil, „cîndva cel mai bogat om din Rusia, astăzi cel mai important prizonier al Rusiei lui Vladimir Putin“. „Ideea de disident cu conturi în bănci din străinătate şi cu o armată de avocaţi şi publicişti care scriu în locul lui pe bloguri şi pe Twitter, din cartierele sigure ale Londrei şi Washington-ului, pare paradoxală. Cu siguranţă că e un drum lung de la închisorile sărăcăcioase şi exilul disidenţilor erei sovietice care au întruchipat acest termen, cei ca Andrei Saharov şi Aleksandr Soljeniţîn, care au sfidat puterea comunistă.“ Din „cuşca de sticlă“, Hodorkovski trimite presei occidentale editoriale şi comentarii maliţioase despre regimul de la Moscova, cugetări despre liberalism şi capitalism, scrisori deschise adresate preşedintelui. Spune că nu-şi doreşte aplicarea unui amendament care i-ar mai scurta detenţia (oricum, nu s-ar pune problema aplicării acestuia), ci mai degrabă aplicarea aceloraşi pedepse pentru celelalte infracţiuni economice săvîrşite în Rusia postcomunistă. „Destinul meu a devenit o reflexie a destinului ţării mele. Asta s-a mai întîmplat în istoria noastră. Astăzi, cînd citim Soljeniţîn, Varlam Şalamov, Alexei Tolstoi, înţelegem din destinele eroilor lor istoria ţării noastre mai bine decît din cronologiile seci din manualele şcolare. Poate că viaţa mea va ajuta, de asemenea, la mai buna înţelegere a Rusiei de astăzi – destinul meu va deveni un simbol al schimbărilor“ – scrie Hodorkovski.
Filmul lui Tuschi aminteşte de toate aceste episoade, dar mai adaugă şi mărturii despre Hodorkovski ale unor importanţi lideri europeni (printre alţii, Gerhard Schröder, fostul cancelar german, astăzi şeful North-Stream – important proiect de cooperare energetică ruso-german).
Că doar un singur cinematograf din Moscova şi doar zece din întreaga Rusie s-au declarat interesate şi dispuse să proiecteze filmul nu ar trebui să ne mire. În plină campanie electorală (pentru duma), puţini sînt cei care vor să rişte să se pună rău cu autorităţile. Filmul a fost prezentat în premieră la ediţia din acest an a Berlinalei. Chiar şi acea primă proiecţie a fost un noroc: cu cîteva luni înaintea proiecţiei inaugurale, regizorului i-a fost furat un hard disk cu filmul încă în lucru; pentru ca, doar cîteva săptămîni mai tîrziu, să-i fie furată, chiar din studioul berlinez, o copie (încă nedefinitivă) a filmului. Pentru cineast, au fost mesaje clare că acest documentar nu este dorit, că cineva, poate serviciile secrete ruseşti, vrea să împiedice difuzarea sau măcar să ştie din vreme care e mesajul filmului. Dacă se confirmă ipoteza implicării KGB-ului, atunci reacţia autorităţilor de la Moscova e cel puţin dubioasă. Ce rău ar putea face acest film, odată difuzat în Europa? Cît de periculoase sînt mărturiile fostului oligarh – supus, oricum, de ani buni, unei intense campanii de discreditare – pentru opinia publică din Rusia? Acum, cînd Putin s-a declarat deja dispus să candideze pentru un nou mandat prezidenţial (Cine se îndoia de asta? Cine se îndoieşte că îl va şi cîştiga?), şi cînd e cert că Hodorkovski va rămîne după gratii cel puţin pînă în 2016, filmul lui Cyril Tuschi ar rămîne singura dovadă sensibilă a unei mari porcării.