„Căutarea «specificului naţional» e şi o contrareacţie“ – interviu cu arhitectul Corvin CRISTIAN

2 iulie 2014   La zi în cultură

Ce mai înseamnă să fii arhitect în România?

Eu fac mai puţină arhitectură, şi mai mult design de interior. Chiar nu ştiu ce înseamnă să fii arhitect în România. Cred că e dificil să fii parte dintr-o breaslă care a dat atîtea orori în ultimii 20 de ani, ai de luptat cu multe prejudecăţi: persoanele educate nu au încredere în tine, iar cele mai puţin educate îşi doresc să livrezi tipul de arhitectură diformă cu care s-au obişnuit şi care a devenit normă.

Pentru mine, România nu a fost chiar o opţiune, a fost la „figuri impuse“. România nu-mi place foarte tare, dar nici nu-mi displace suficient încît să fac efortul de a mă muta. Şi poate nici nu aş fi făcut mare lucru pe alte meleaguri.

Sînteţi foarte cunoscut pentru proiectele de arhitectură de interior, în special pentru baruri, pub-uri, restaurante. Ce altceva mai lucraţi?

Noi, de cîţiva ani, lucrăm într-o echipă internaţională care face nişte proiecte de reconfigurare pentru complexe comerciale din alte ţări. Pe scurt: acolo, pe fondul crizei, al dezvoltării online-ului şi al anticonsumismului, traficul în mall-uri a scăzut. Drept urmare, acestea încearcă să devină atractive prin potenţarea componentei social-recreative, faţă de cea de retail, dînd mai mult comunităţii decît înainte, ca de exemplu: o parte din parcare este convertită în parc şi terenuri de sport pentru cartierul din vecinătate, la interior metrii pătraţi de retail sînt convertiţi în zone de relaxare, expoziţii, interactivitate şi educaţie etc. Noi (lucrăm în echipă, în principal împreună cu arh. Vlad Vieru) ne ocupăm de partea de design a acestor proiecte. Aşteptăm anul acesta finalizarea primului dintre ele.

Cum lucraţi? Cam care e parcursul unui proiect, de la primul telefon din partea clientului şi pînă la final?

După primul telefon, ne întîlnim şi, dacă ne placem şi agreăm şi restul aspectelor, începem proiectul. Dar important e să ne placem, să avem ceva afinităţi. Iar ca metodă de lucru... pot spune că sîntem foarte bine dezorganizaţi! Aşa încît, parcursul proiectelor nu este niciodată acelaşi şi uneori ne surprinde şi pe noi. Şi, la fel de surprinzător, majoritatea clienţilor sînt mulţumiţi. Fac o paranteză: ştii, mie îmi place ocupaţia asta şi pentru că e relativ lipsită de responsabilitate faţă de altele, cum e cea de doctor sau, nu ştiu, de judecător. Adică eu, dacă greşesc o culoare sau nu ştiu ce detaliu, pot să remediez, sau, chiar dacă e iremendiabil, are o pondere mică în succesul unui restaurant sau bar. E greu să provoci tragedii prin designul de interior.

Ce fel de colaborări aveţi? Dincolo de cele – să zicem – obişnuite (cu ingineri de rezistenţă, ingineri de instalaţii), aţi avut şi colaborări mai puţin uzuale?

Sculptori, pictori, fel şi fel de artizani din ce în ce mai rari, de la sobari pînă la tîmplari. Contactul cu ei te ajută să ieşi din rutină şi să stai mai aproape de o zonă mai autentică. Dar colaborările care m-au format le-am avut pe vremea cînd lucram în cinematografie. Acolo comunici cu oameni cu o cultură vizuală mult peste media interlocutorilor cu care ai de-a face ca arhitect.

În ce măsură faptul că lucraţi în România, aşa cum este ea astăzi, reprezintă pentru dumneavoastră un impuls creativ? Vi se întîmplă, de exemplu, să transformaţi neajunsurile specifice acestui context, care vin la pachet cu o anumită temă de proiectare, în avantaje pentru proiect?

Cred că e mai uşor să faci exerciţii de stil pe un teritoriu cvasivirgin, aşa cum este România. Îţi poţi permite să experimentezi, să introduci improvizaţia şi chiar întîmplarea, în procesul creativ. Cred că e mai greu să faci aşa ceva în ţări din Vestul Europei. Sigur că acolo se experimentează chiar mai mult decît la noi, dar trebuie să fii deja un nume pentru a face asta, în timp ce aici toată lumea experimentează vrînd-nevrînd.

De relativ puţin timp am observat la tinerii designeri români (dar nu numai la designeri, şi nu doar români) tendinţa de a se apleca asupra folclorului sau a „specificului naţional“, un concept care pînă mai ieri nu doar că n-ar fi generat nimic demn de atenţie, dar care încă mai are o puternică încărcătură ideologică. Cum comentaţi acest fenomen? De se s-a produs acest declic acum? V-aţi lăsat „contaminat“ şi dvs., iar rezultatele au fost interesante.

Aş începe cu un truism: „specificul naţional“ este o constantă; e drept că sînt valuri care variază în amplitudine şi în calitate, de la sămănătorişti, Matisse, Brâncuşi, pînă la „Cîntarea României“. Tocmai am asistat de curînd la un val cu amplitudine mare, dar asupra calităţii îmi este greu să mă pronunţ. Mie mi se par valabile mai degrabă acele manifestări care tratează „specificul naţional“ cu umor. Nu poţi să te iei în serios pe tema asta – cît să mai esenţializezi şi să interpretezi, la un secol după Brâncuşi? Prefer băşcălia, e mai cinstită şi, pînă la urmă, şi mai specifică naţional...

Mi se pare că acum ne aflăm la coada valului şi asistăm la o cădere în derizoriu. De obicei, cînd o tendinţă ajunge să fie de masă, deja rămîn doar elementele ei cele mai grosiere, cum ar fi o inflaţie de motive folclorice. Cred că românii educaţi au trecut, de puţină vreme, de faza acută a complexului de a fi român. Nu toţi o recunoaştem, dar e o realitate într-o lume în care cei mai vizibili exponenţi ai naţiei, pentru un orăşean, sînt taximetriştii, „căpşunarii“, funcţionarele de la Poştă etc., totul culminînd cu politicienii, adică nu tocmai o elită cu care ai vrea să te identifici fiind conaţional. Valul ăsta de căutare a „specificului naţional“, în esenţă patriotic, cred că e şi o contrareacţie la fenomenul descris mai sus şi, din perspectiva asta, e foarte bine venit, e mînă-n mînă cu protestele de anul trecut legate de Roşia Montană.

Există un potenţial în treaba asta, sau ceea ce se face acum ţine de un fel de a privi lucrurile specific unui context punctual, care ne va părea complet datat, atunci cînd ne vom uita înapoi peste ani?

Din punctul meu de vedere, este deja datat, cu excepţia unor esenţializări foarte reuşite sau a celor cu umor, care nu se iau în serios, după cum am mai spus.

În pictura şi sculptura autohtonă există, de ani buni, un fenomen artistic solid, nişte oameni care fac cam acelaşi lucru care se face acum în design şi arte: explorează specificul naţional şi-l interpretează. Dar o fac extrem de sobru, chiar cu o crispare parcă autoimpusă, prin prisma recuperării unei anumite spiritualităţi de sorginte creştin-ortodoxă – mă gîndesc la gruparea Prolog, la Bernea, la Sorin Dumitrescu, la soţii Zidaru etc. –, lucruri care mie mi se par valabile, dar care mă şi plictisesc. Dvs. cum v-aţi raporta la acest lucru? În afară de zona cool-subversivă, să zicem, credeţi că v-aţi găsi inspiraţie şi aici?

Eu sînt superficial şi relativ incult în domeniul artelor vizuale, aşa încît întrebarea asta mă cam depăşeşte; de altfel, de mic am avut o alergie la lucrurile serioase, începînd cu religia şi „spiritualitatea“, mai ales cea creştin-ortodoxă. Îmi pare rău, n-aş vrea să ofensez pe nimeni, vreau doar să spun că mie îmi lipseşte organul pentru aşa ceva. Dar inspiraţie poţi găsi oriunde, chiar şi demolînd nişte mituri. Impulsul de a distruge este un impuls creativ, cel mai creativ.

Ce v-ar plăcea să mai exploraţi în proiectele dvs.? Sau, cu scuze pentru enormitatea întrebării: ce v-ar plăcea să proiectaţi, şi încă n-aţi făcut-o?

Nu ştiu, nu m-am gîndit. Nu am apucat să-mi fac planuri sau să acumulez dorinţe. Sper doar să fie ceva cît mai diferit de ceea ce fac acum, ca să nu mă plictisesc. Ceea ce aş vrea, de fapt, să explorez în viitorul apropiat ar fi nişte insule sau alte locuri plăcute, dar nu pentru a face design interior pe-acolo. 

Arhitectul Corvin Cristian a lucrat în ultimii zece ani mai ales ca director artistic pe platourile de filmare realizînd design-ul pentru filme de epocă, dar şi pentru filme contemporane. De asemenea, a realizat pavilione comerciale pentru mai multe mărci de automobile, dar şi baruri, restaurante şi cluburi (Atelier Mecanic, La Bonne Bouche, Lacrimi şi sfinţi, Divan, Boema, Studio Hermes, Energiea, Papiota ş.a.). Conversia unui pod de la 1900 i-a adus Medalia Preşedintelui Juriului la Bienala de Arhitectură Bucureşti, iar anul trecut a fost nominalizat la Restaurant and Bar Design Awards pentru restaurantul Bon din Bucureşti. Mai multe la corvincristian.com

interviu realizat de Mihai DUŢESCU 

Foto: C. Dragomir

Mai multe