„Căutarea era perfectă, repetiția mă plictisea“ – interviu cu Dan NUŢU

Dan Nuțu coordonează (alături de actuala sa soție, Cristina Hoff­man) atelierul de film documentar Aristoteles Workshop, care a ajuns la a 13-a ediție și se desfășoară între 1-31 august. Trăiește în București din 2005, cînd a revenit din America, unde a plecat în plină glorie, pe vremea cînd era durul vulnerabil al cinematografiei românești. Între atunci și acum, Dan Nuțu a făcut de toate, și asta nu este o exagerare. Montează, fotografiază, scrie, adaptează, gătește, meșterește, citește și conversează. Anul acesta, la ­TIFF, a primit un premiu pentru excelență. 

„Le-am cam spus pe toate, nu vreau să mă repet“, mi-a spus cînd l-am anunțat că aș vrea să facem un interviu. Am început să îi povestesc despre Diminețile unui băiat cuminte (proaspăt vizionat) și cum mi se pare că el seamănă cu Vive, personajul pe care îl interpretează acolo. Dan Nuțu știe să dezamorseze rapid orice discuție serioasă, iar acum își amintește brusc o întîmplare cu George Constantin, de la Dincolo de nisipuri. Filmul l-a revăzut anul ăsta la Cluj, la TIFF.

Doi ani de zile s-a întins filmulețul ăsta. Zilnic, plecam dimineața pe la 4 din Brăila ca să ajungem prin niște sate uitate de Dumnezeu în Dobrogea, în Deltă. Pe la 7 intram într-un cătun. De acolo m a trimis George Constantin într-o zi să-i iau niște ziare. Mi-a dat o hîrtie de 10 lei, sau nu mai știu cît, mulți bani oricum. Ziarele erau 25 de bani. Eu m-am dus și am luat 40 de ziare, de toți banii. Ce-i asta, puștiule? Păi, astea sînt ziare. Nu mi-ați spus cîte să iau.

Îmi amintesc de secvența din Di­mi­nețile… în care Vive cumpără flori de toate economiile, apoi de toate situațiile de la Aristoteles Workshop cînd vă cheltuiați toți banii făcînd cinste tuturor cu cîte un fel de mîncare delicios pe care l-ați descoperit. Cum stăteați cu banii pe atunci?

Pe vremea aia, cînd eram tînărul, rebelul utecist, făceam bani din filme. Căpătasem devreme statut de onorariu maxim: 40.000 de lei după ce-ți lua pe taxe. Taxele erau o nenorocire, știu că am făcut într-o vară trei filme și am luat mai puțin decît pe unul. Era cumulativ. Dar aveam bani, aveam și salariul de actor la teatru, eram ba la Teatrul Mic, ba la Bulandra. Habar n-am cît, 20.000 de lei, destul de măricel. După Duminică la ora 6 i-am ­luat mamei un frigider, iar mie o bicicletă și un magnetofon, și cam asta a fost.

Ați spus că părinții nu voiau să dați la Actorie.

Pe vremea mea era încetățenită prejudecata asta despre teatru și film: că e ceva în vecinătatea curvăsărelii, ceea ce nu e foarte departe de adevăr. Nu vorbesc neapărat de România. Te uiți pe tabloide, în America, de exemplu, la actori care destramă familii. Sînt foarte puțini, îi numeri pe degete practic pe ăia care stau împreună o viață. Se despart. O fac din ispita asta, de la film la film se leagă noi amiciții. Așa că am dat la Filologie, la engleză, și am intrat. Examenul de la teatru se organiza mai tîrziu. M-am dus și acolo și am intrat. Ai mei au fost supărați pînă cînd a ieșit Duminică la ora 6 și au venit la Patria, sau la Scala, nu mai țin minte exact, și m-au văzut jucînd. Atunci le-a trecut supărarea.

Bănuiesc că a urmat armata.

Terminasem facultatea și am refuzat repartiția. Te duceai în fața unei comisii și îți spuneau ce posturi sînt libere. Pe perete era o hartă și, nu mai știu, parcă am fost repartizat, din oficiu, la Petroșani. Le-am zis: nu-mi place cum sună. Iar ei m-au pus să aleg un loc de pe hartă unde aș vrea să merg. M-am plimbat cu degetul pe hartă, făceam ce făceam și tot la București mă opream. A rîs unul, a rîs altul și pînă la urmă m-au dat afară și mi au dat repartiția de la Petroșani. Așa că nu m-am dus nicăieri și am stat un an pe bară.

L-am rugat pe un amic să mă ajute. I am zis: găsește-mi un ulcer, ceva, să scap de armată. Mi-a trimis patalamaua, am dat-o unde trebuia și m-au scutit un an.

Culmea e că m-am întîlnit la ceva timp după aceea cu amicul doctor și i am mulțumit pentru ajutor. M-a întrebat de ce îi mulțumesc. „Că ai mînărit hîrtia aia“. Atunci mi-a spus: „Iartă mă, n am mînărit nimic, am uitat complet să-ți spun, dar tu chiar ai un ulcer perforat.“ Am stat cinci-șase luni pe bară. Apoi m a chemat Valeriu Moisescu la Iași, acolo am rămas un an și am jucat vreo două spectacole. Din Iași m-au luat în armată, nu mai aveam ce face, se lipise ulcerul perforat.

După armată m-a luat Penciu la Teatrul Mic. Punea Ivan Helmer o piesă de Pinter, Îngrijitorul. A fost un succes, nu mai există nicăieri, din cîte știu, era un spectacol foarte bun.

A urmat un turneu în Iugoslavia. Al nu știu cîtelea, că mai fusesem cu teatrul prin turnee. Mai era o săptămînă pînă cînd trebuia să plecăm în turneu. A apărut din senin Traian Stănescu să preia rolul. Era dublură. Și eu nu eram pe listă. Atunci m-am făcut negru, mi-am pus demisia pe masă. Am plecat și nu m-am mai întors.

A urmat încă un an de stat pe bară. M-am dus la Aurel Mihailopol, pe vremea aia era celebru, făcea toate fotografiile de platou la filme. M-am dus la el să mă învețe meseria de fotograf. Am tras cu el un pic și pe urmă m-am dus la Ecaterina Oproiu să-mi dea un permis, o legitimație. Și țin minte cum mi-a răspuns: „Nu te poți face fotograf pentru că ești actor“.

Nu credeți că v-a făcut un bine Ecaterina Oproiu?

Nu știu, eu asta voiam atunci. Peste ani am și făcut fotografie în New York.

Totuși, de ce ați plecat?

„Gonit de clipele stării pe loc.“ Eminescu. Asta-i explicația care-mi place cel mai mult. Le făcusem pe toate și în teatru, și în film. Lucrasem cu toți cei buni. Și în teatru mă plictiseam. Ușor. Pînă la premieră munca era frumoasă, dar să faci în fiecare seară același lucru… Repetiția mă omora. Căutarea era perfectă. Spectacolul lui Liviu Ciulei, Elisabeta I, a avut un succes imens, cu săli arhipline în fiecare noapte, dar s-a întins pe cinci ani de zile. Cinci ani! Cred că de aia am fugit. Și le făceam tuturor toate boacănele de pe lume. În special lui Caramitru.

De ce?

Ei, era fante, plin de el… În spectacol avea un moment în care își punea pe umeri o mantie de la Buftea, cu pietre prețioase, frumoasă. Intra pe scenă, unde era un podium imens, roșu, și cînd venea scena lui cu Elisabeta, care era Clody Bertola, o arunca în aer și mantia îi cădea direct pe umeri. Nu cred să fi existat vreo modalitate de a împiedica mantia să se așeze pe umerii lui pe care să n-o fi încercat. Ajunsese să stea cu mine înainte de începerea spectacolului, ca să fie sigur că nu fac nimic. Pentru o perioadă l-am delegat pe Mircea Diaconu să-i lege mantia, s-o bată în cuie. Eram plecat deja de vreo cinci-șase ani cînd mi-a povestit Schumi (Ovidiu Schumacher – n.r.) că la un moment dat s-a întîmplat ceva cu mantia lui Caramitru. Clody era pe scenă și Caramitru s-a împiedicat sau așa ceva și Clody și-a pus mîna la gură și a țipat: „S a întors Nuțu?“

Cum a fost primul drum în America?

N-am rămas atunci. Eram cu Elisabeta I, cu Bulandra, la New York. În avion am stat lîngă un american. Am vorbit în engleza mea de baltă de pe vremea aia, l-am întrebat ce face. Omul a scos o carte de vizită pe care scria buyer and seller. Mi-a stat mintea în loc. Asta era o meserie, să cumperi și să vinzi? Ce? Țigări, șosete? Nu pricepeam. Mai tîrziu am înțeles. E ca bancul ăla: „Ițic, cum te-ai ajuns? Păi, am cumpărat un măr, l-am lustruit și l am vîndut la preț de două mere, apoi am cumpărat două mere, le-am lustruit și le am vîndut la preț de patru, și tot așa pînă a murit un unchi din America“.

Ați avut un șoc cultural atunci?

Am avut un șoc legat de meserii, erau foarte multe în State care nu existau la noi. Altfel, m-am îndrăgostit de America, îmi plăcea viața de noapte: jazz-ul, nopțile în Manhattan, Louisiana, New Orleans. M-am întors ca la mine acasă apoi.

Mai întîi ați stat în Germania. Ce ați făcut acolo?

În Berlin, am lucrat cinci-șase luni la Europa Liberă. Primeam texte haotice, fără punct sau virgulă, nu puteam să le citesc fără să mă bîlbîi. Niște dactilografe deveniseră editori. Nu mi-a plăcut.

Și în State, cum ați rezolvat cu actele?

Eram la un party și mi-a arătat cineva un tip: vezi că ăsta e immigration lawyer. M-am dus la el. Cum te cheamă, m a întrebat. I-am răspuns: I94 (numărul formularului de imigrare – n.r.). S-a amuzat și m-a chemat la el a doua zi. Așa am luat cetățenia în patru luni. Avea biroul vizavi de immigration building. La ora 9 avea un grup de zece oameni pe care îi aduna. La 9,15, peste drum, ne luau amprentele, el semna hîrtiile și lăsa zece dosare la o secretară. La ora 10 avea alt grup de zece ș.a.m.d., la 3 cred că se oprea. Fee-ul lui era 1000 de dolari. Mie mi-a luat 500 atunci, că i-a plăcut gluma mea.

Ce ați lucrat?

Am făcut întîi taximetrie. Ce e rău să conduci un taxi? Dar m-am plictisit și voiam să duc pasagerii în alt loc decît acela unde voiau ei să ajungă. Fără să-mi propun, s-a și întîmplat, de altfel. Apoi am ținut o galerie de artă, posters and shit. De acolo am plecat la țară să-i repar bucătăria lui Andrei Șerban. La casa lui de vară. (Caută în bibliotecă și găsește un album despre îmbinarea lemnului în construcțiile japoneze – n.r.) I-am adăugat o aripă, cam o treime din toată casa. Fără nici un cui. În Masonville, nordul statului New York. I-am făcut și un colimason, tot fără cuie. Am lucrat cu doi sau trei oameni, plus Andrei, care oricum nu știa să bată un cui. De bucătărie am uitat.

Asta a fost înainte să o cunoașteți pe soția dvs.

Da, pe Sarah am cunoscut-o în taxi. Am văzut doi ochi albaștri în spate. Ea m-a întrebat de unde sînt. Din România. A zis că are un vecin român în bloc, un pictor. Am întrebat cum îl cheamă. Nu-l știam, dar i-am spus: „El musai mă știe“. O lună mai tîrziu m-a sunat, am dus-o la un film, la masă și uite-așa. Mai întîi a venit Nicolae, apoi Alexandru.

Ce faceți acum?

În afară de Aristoteles Workshop, am mai scris un scenariu după o carte.

Ce carte?

Dinții ascuțiți ai binelui de Bogdan Răileanu. E cu un cămătar care se face călugăr.

Își amintește despre un bătrînel din Bruxelles, un mare flautist, care a venit la el să-l roage să-i facă o carte. O curta pe mama vărului său. Scotocește în biblio­tecă, scoate cartea și mi-o arată.

I-am paginat-o, am scris-o, am pus poze, am găsit type face-ul, coperta, am găsit o tipografie și o legătorie și i-am tipărit-o. Țin minte cît de bine m-am simțit făcînd asta. Era religios tare tipul, n-am avut de ales la conținut, eu îți arăt ca paginație, nu e rea, nu? Am avut și un profesor extraordinar.

Pe cine?

Un autor de cărți, un canadian. Un tip absolut briliant. Robert Bringhurst, The Elements of Typographic Style.

Sînteți un autodidact.

Renascentist, dar poți să-mi spui Dan.

a consemnat Crăița NANU