Către tinerii doctoranzi
Pornind de la un „caz“, colaboratoarea noastră, Ioana Pârvulescu – conferenţiar dr. la Facultatea de Litere a Universităţii Bucureşti –, descrie o situaţie care pare să se extindă. Publicăm acest text cu intenţia de a-i pune şi pe alţii pe gînduri. (n. red.)
Stimaţi viitori colegi,
Doctoratul este un titlu academic. Dincolo de valoarea omenească a cuiva (iar aceasta nu poate fi validată prin doctorate), dincolo de inteligenţă, de cultură, de cărţi scrise (care pot exista perfect fără un titlu academic), doctoratul este poarta de intrare în lumea universitară şi în sistemul relaţiilor colegiale şi al uzanţelor academice bazate, înainte de orice, pe politeţe şi respect, pe un anumit mod de a prelua ştafeta de la profesori şi de a o transmite mai departe. Ca să obţii titlul de doctor, trebuie să recunoşti toate aceste valori, să fii în stare să le dovedeşti în comportamentul cotidian, în discursuri rostite sau scrise, mai ales cînd acestea sînt legate de universitate. Pe scurt, doctoratul validează un mod de a fi academic, virtuţi academice.
În ultimul timp, aspiranţii la titlul de doctor consideră, însă, că doctoratul e o pură formalitate care trebuie bifată şi că referatele şi lucrarea nu necesită, în relaţiile cu profesorii lor, o stilistică diferită faţă de relaţiile cu amicii de cafenea sau cu vînzătorii unor produse alese de pe Internet. Iată ce surprize mă aşteptau la deschiderea email-ului, în dimineaţa zilei de 28 iunie, de la două doctorande care aveau planificată, în aceeaşi zi, susţinerea unor referate. Prima doctorandă scrisese tuturor membrilor comisiei următorul mesaj colectiv:
Buna ziua, m-am sfatuit si cu X.Z., colega mea, si ne-am adunat fortele pentru a prezenta si al treilea referat in iunie, mai exact maine. Va trimit, asadar, o parte din capitolul rezervat eseului de teorie literara.
Zi usoara,
...[semnătura]
Nici din greşeală nu este scăpat un „Stimate doamne Profesoare, stimaţi domni Profesori“, nici o consultare prealabilă cu profesorii (unde merge un referat, merge şi al doilea, mai ales dacă îl trimiţi prin e-mail, cu cîteva ore înainte!), nici un fel de scuză, de explicare a unei situaţii neobişnuite, darămite mulţumiri. E de la sine înţeles că profesorii sînt la dispoziţia doctoranzilor şi, atenţie, efortul e numai al doctorandei, care s-a hotărît să-l facă. După ce ni se pretinde acest efort – ordinul se execută, nu se discută –, ca un fel de ironie (umorul involuntar îi scapă doctorandei), ni se urează în treacăt „Zi uşoară!“.
A doua doctorandă a fost şi mai concisă. În dimineaţa zilei cu pricina, a scris, pe fugă, tuturor membrilor comisiei:
Buna dimineata,
Va trimit si al treilea referat, si am sa aduc oricum si print-ul la ora 12.
Pe curand,
X.Z.
De data aceasta ni se face o favoare: ni se va aduce printul exact la ora susţinerii referatului. Ce ne putem dori mai mult? În locul unui final „Cu stimă“, „Cu respect“ sau măcar obligatoriul „Cu mulţumiri“, doctoranda ne scrie ca unor colegi de grupă – „Pe curînd“ – şi, atenţie, nu semnează cu numele întreg, ci numai cu iniţialele. De ce să se mai ostenească, oricum se grăbeşte, nu? De la asemenea mesaje pînă la „Vezi, mă, că ţi-am trimis un referat!“ nu mai e decît un pas.
Este adevărat că relaţiile universitare nu mai sînt atît de rigide şi de solemne ca pe vremea lui Tudor Vianu, să spunem, iar profesorii, dinspre partea lor, au renunţat la postura ex cathedra şi au democratizat relaţia cu studenţii, unii permiţîndu-le acestora chiar să le spună pe nume, după moda americană. Dacă această apropiere din partea profesorilor este una cu rost, una care doreşte să înlocuiască autoritatea excesivă şi spaima cu o ipostază favorabilă schimbului de idei, este însă de la sine înţeles că asta nu anulează absolut deloc respectul şi politeţea pe care studentul le datorează profesorilor – după părerea mea, pînă la sfîrşitul sfîrşitului. O anume sfială – echivalent al modestiei, al unei exigenţe faţă de tine – ar trebui să existe, totuşi, la o persoană care nu şi-a pierdut cu totul bunele maniere şi simţul măsurii. Cine nu înţelege acest lucru elementar nu are ce căuta într-o instituţie academică. Universitatea formează oameni – îndrăznesc să adaug: oameni educaţi în cel mai general şi mai generos sens al cuvîntului „educaţie“. Un om educat este un om care-şi respectă toată viaţa profesorii (şi-i respectă chiar în chip de profesori!), iar acest lucru se vede perfect şi într-un simplu e-mail. Părerile, ideile pot să se despartă la un moment dat de ale dascălului, omului îi poţi vedea slăbiciunile, dar respectul pentru profesor ca profesor rămîne. Este însuşi principiul transmiterii învăţăturii. Dacă acest lucru n-ar exista, întregul învăţămînt s-ar fisura iremediabil şi s-ar prăbuşi în scurt timp. Cine nu înţelege acest lucru nu are ce căuta în zona învăţămîntului, cu sau fără titlul de doctor.
Cu stimă pentru ce sper că veţi deveni, chiar dacă nu sînteţi încă,
(dr.) Ioana Pârvulescu