Cătălin Mihuleac - Poziția a unsprezecea și domnișoarele lui Fontaine
„Într-un stil pointillist, cu umorul său inimitabil, Cătălin Mihuleac trezește la viață, prin intermediul unor figuri emblematice, o Românie în plină transformare, pe care eu însămi am cunoscut-o bine. De la Misiunea Militară a generalului Berthelot, din 1916, la Misiunea Universitară Franceză de după război, personajul lui Marcel Fontaine, fir conducător al cărții, și ordonanța sa, soldatul Petru Negru, călăuza lui spre sufletul românesc, restituie întreaga căldură a prieteniei franco–române, pe care mi se pare acum că poveștile atît de evocatoare ale lui Cătălin Mihuleac reușesc să o scoată la lumină.
Printre «domnișoarele lui Fontaine» sînt cîteva care mi-au fost colege la Liceul Francez din București, în ultimul său an de existență, 1947–’48, înainte ca regimul comunist să-l desființeze, și am fost foarte impresionată de curajul cu care au înfruntat toate pericolele atît de scump plătite.
O carte emoționantă, de citit și recitit cu plăcere.“ — MARILY LE NIR
CĂTĂLIN MIHULEAC este prozator și dramaturg. Ultimele cărți publicate sînt: „Zece povestiri multilateral dezvoltate” (2010), „Aventurile unui gentleman bolșevic” (2012), „America de peste pogrom” (2014, 2017 și 2021), „Ultima țigară a lui Fondane” (2016), Deborah (2019). Este doctor în filologie la Universitatea „Al. I. Cuza“ din Iași, cu teza „Pamfletul și tableta, jurnalism sau literatură?”, publicată în 2009. În ultimii ani, edițiile în limbile germană și franceză ale romanului „America de peste pogrom” au atras atenția atît presei literare, cît și publicului. Ediția franceză, „Les Oxenberg & les Bernstein” (Editions Noir sur Blanc, 2020) a primit premiul Meilleur roman européen 2020 acordat de revista literară Transfuge. Ediția în limba germană („Oxenberg & Bernstein”; Paul Zsolnay Verlag, 2018) a fost clasată pe locul 5 în topul canalului de televiziune SWR2 din iunie 2018, top dedicat celor mai bune apariții editoriale din Austria, Germania și Elveția și a fost nominalizată la premiile Tîrgului de carte de la Leipzig (2018).
- Fragment -
Caraman avea nu unul, ci mai multe răspunsuri la fiecare întrebare. Dar le ținea pentru el și-și aștepta soarta cu resemnare de rumegător. Cînd a aflat că ofițerul fusese trimis de la București special pentru a se ocupa de cazul său, și-a dat seama că va fi unul dintre deschizătorii de drumuri pentru pușcăriile comuniste, impuse în România de sovietici.
Știa ce însemnau ele, Fontaine îl pusese la curent. Sistemul penitenciar rus de muncă forțată era un monstru antropofag cu nimic mai prejos de confratele nazist. În ura lor dezlănțuită, slujitorii Bolșeviei nu iertau pe nimeni.
Ilustrativ era cazul celor 250 de prizonieri francezi eliberați de trupele sovietice din lagărul de la Buchenwald, pentru ca apoi să fie mînați pe jos de la Berlin la Odessa. Eliberarea lor fusese de fațadă, doar pentru a păcăli obiectivele fotografilor americani.
Ulterior, o echipă scormonitoare a Crucii Roșii condusă de miss Christiane Wilson i-a găsit pe deținuții spectrali muncind la cuptoarele metalurgice dintr-un sat din Caucaz. Le-a putut reda cu greu libertatea, doar după o ceartă zdravănă cu oficialii ruși.
Eliberată astfel, o prietenă a lui Fontaine și-a spus povestea în ziarul Le Populaire. Situația era tragică: 500 de francezi „salvați” din lagărele naziste muriseră deja în coloniile de muncă forțată din URSS, iar 1.700 erau încă în viață - dacă aia se putea numi viață.
- 1.700 de francezi, Pierre, cu oasele ținute greu laolaltă de piele, să nu se împrăștie pe jos! Întreabă-i pe ei care-s diferențele între fascism și comunism! Să pozezi în salvatorul prizonierilor din lagărele lui Himmler, doar pentru a-ți asigura hălcile umane destinate consumului zilnic din Bolșevia... Cum se poate numi asta?
- Zero iluzii, așadar! - își repetă folcloristul în gînd, conștient de soarta ce-l aștepta.
Păcat că lui Sibi nu-i mai funcționa decît un bob stingher de creier, să-i poată demonstra cît de imbecile îi fuseseră așteptările legate de înaintarea rusnacilor în Europa. În rarele-i momente de luciditate, fostul consul își amintea doar de vechea lor dispută:
- Țăranul ăsta se poartă ca un burlac fără obligații! - perora el, rulînd prin curte ca un vitezoman al scanului cu rotile. Uită că are trei copii mari ca el! E un teribilist, un caraghios! Un deplasat mintal!
Caracterizarea făcută de fostul diplomat nu cădea departe de țintă. A fi patriot român, în acele vremuri pîcloase, echivala cu o înscriere benevolă pe lista tot mai lungă a deplasaților mintal.
O nouă listă, așadar, pentru folcloristul care crezuse că patriotismul însemna mai mult decît să-ți duci mîna dreaptă la inimă cînd se intonează imnul țării - gest impus de politicieni în timpul festivităților publice, de ziceai că-i trăsnea un infarct sincron. Patriotismul lui slujise prin studiu sufletul național cuibărit în tradițiile populare. Orice putere străină, chiar și una de ocupație sovietică, avea datoria să respecte sufletul românesc.
Atît de tare își iubea țara, că îi convinsese și pe alții să-i aleagă vatra. Nu-i fusese el lui Fontaine profesor de suflet românesc, iar Fontaine lui profesor de verticalitate? N-a silit el familia Sibi să facă stînga-mprejur din Franța, plătind în schimb un fișic de sîmburi de rodie prețioși ca napoleonii?
Și-apoi, din senin, un toiag descolindător i s-a izbit de poartă, prevestind că zmeul oblăduit de Împărăția Roșie va pune secera și ciocanul în locul soarelui și lunii, atît pe cerul național, cît și pe cerul lui personal.
Numele Petru Caraman figura la poziția a 11-a pe Lista jefuitorilor URSS?
Pardon, dar din perspectiva sa, se vedea invers: pe Lista jefuitorilor lui Petru Caraman, Uniunea Sovietică se afla pe primul loc.
Cei 50 de ani de viață își combinau experiențele triste și fericite, așa cum șerpii din basme își amestecau balele, într-o zi de primăvară, pînă alcătuiau o spumă ce se transforma în nestemată. Era o nestemată cu proprietăți nutritive, avînd însușirea de a potoli foamea și setea reptilelor care o lingeau.
Dar, într-o zi, un șarpe înzestrat cu aptitudini de lider îi îmbrîncea pe ceilalți și-o înghițea. Bine nu-i ajungea hrana minerală în burtă, că se pornea să se lungească și să se îngroașe, apoi dobîndea aripi și capete noi - fiecare cu șapte, opt sau nouă limbi… Un nou balaur venea astfel pe lume.
Lui Caraman i se oferea posibilitatea să lingă și el nestemata. De înghițit, nu se punea problema.
În cele 36 de zile de arest al folcloristului, anchetatorul Moise Dulberger i-a cules gîndurile bob cu bob și le-a amestecat cu ale sale, înainte de-a le băga în rîșniță.
Uneori, profesorul îi părea prototipul comunistului perfect, a cărui gîndire putea fi de folos pentru creșterea eficienței în munca de informații.
Alteori, părea numai bun de trimis în fața plutonului de execuție, pentru tot ce făcuse și mai ales pentru ce era capabil să facă.
O idee deloc rea. Dar, pentru a-l executa, trebuia ales un motiv forte - de pildă, misticismul pe care-l propaga prin natura profesiei. Despre acest misticism s-ar putea specula că era pus în solda imperialismului, de unde apoi acuzația de trădare ar ieși pe cale naturală.
Nu, nu mergea. Fiecare ființă umană era mistică, măcar în cotloanele sale secrete. El însuși avea atîtea superstiții, că ar fi trebuit executat o dată pe săptămînă.
Cînd i-a obținut eliberarea, anchetatorul s-a simțit mai ușurat ca anchetatul cutreierat de cele mai siberiene gînduri. Au oftat dintr-un singur piept, în care verdețurile sufletului românesc și ciolanele sufletului rus dădeau prin fierbere gustul unic al borșului ce domina meniul Europei de Est.
L-a condus pînă acasă, ținîndu-l de braț, să nu alunece pe zăpadă. Caraman deschise poarta casei, întîmpinat de reproșurile lătrate cam miorlăit de cîinele Christophe, care, din noaptea de revelion, căpătase o labilitate psihică îngrijorătoare:
- Unde mi-ai fost atîta vreme, stăpîne și prietene?
Anchetatorul își scoase mănușa, pentru strîngerea finală:
- Dom` profesor, dom` profesor, cine cui i-a fost confesor?
- Asta doar timpul o va stabili, iubite coleg!
- Mulțumesc pentru revelionul petrecut în doi! Am aflat mai multe decît în întregul an!
- Sărac e omul care nu se poate lăuda c-un revelion de pomină!
- Pînă la urmă, ce e patriotismul, domnule profesor?
- Patriotismul e să-ți faci meseria calm și onest, cu sculele ce-ți sînt date.
- Vorba asta ține loc de noapte bună.
- Ține și de bună dimineața.
Ca de obicei, ofițerul auzea un cuvînt și înțelegea două. Se îndepărtă cu lentoare studiată, patinînd pe pilota de omăt ce învelea trotuarul. Era mersul unuia conștient că aparținea elitei intelectuale din Siguranța ce se transforma rapid în Securitate.
- Care va să zică, pentru a pluti ca o lebădă în apele noilor timpuri, omul înțelept are nevoie de un patriotism bicefal, care să se adreseze atît României, cît și Uniunii Sovietice!