Castelul electric, anxietatea și politica internațională
N-aș ști să pun degetul să văd exact de unde vine anxietatea în creștere pe care o am în ultimele trei zile de Electric Castle – de la ploaia ce curge torențial și face noroaie prin care cu greu mergi, hainele ude și enervarea de a nu sta la concerte. Sau poate e de la atentatul de joi de la Nisa. Lovitura de stat din Turcia n-a picat nici ea prea bine. Să fie propriile conflicte armate interioare? Și asta. E un mix care mă face să mă bucur prea puțin de cel mai frumos și mai bine organizat festival la care merg de patru ani. Nimic nu-mi convine. Mă adăpostesc de ploaie pe unde apuc, citesc știrile obsesiv pe sub pelerină, fac scenarii, apar emoții într-un mix nou. Am senzația că lumea așa cum o știu se duce naibii. Mă uit la oamenii din jurul meu cum dansează, rîd, se iubesc, își storc șosetele ude sau înjură ploaia care le-a intrat în bere și mi se pare că ar trebui să-mi întipăresc imaginile astea în minte fiindcă, peste un timp, nu știu cît de lung, vor fi semnele unei lumi dispărute. E o anxietate ce se hrănește, ca mai toate anxietățile, din frici iraționale. Nu am datele și cunoștințele detaliate de politică internațională ca să înțeleg și să mă sperii cu subiect și predicat.
Muzica ce se aude din toate părțile e background-ul sonor pentru ce citesc și pentru imaginile care mi se suprapun în minte. Sigur Rós vine la pachet cu morții din Nisa și cu imaginea unui nebun, habar n-am dacă extremist sau nu, care intră cu camionul în mulțime. Îmi amintesc de Nisa așa cum o știu – elegantă, liniștită, cu un farmec aristocratic și o frumusețe subtilă. De cît de bine m-am simțit acolo, de restaurantul cu scoici de pe o străduță adiacentă falezei, de punctul de belvedere de unde vedeai orașul și Mediterana, sau de cum am intrat pe șestache la o licitație de artă să vedem cum e. Enter Shikari, pe ploaie, mi se amestecă în cap cu știrile din Turcia, cînd citeam cum avioanele militare zboară la joasă altitudine și podurile din Istanbul sînt blocate. Istanbul! Orașul pe care-l iubesc enorm, cel mai frumos din lume, cu toate straturile, umbrele și luminile lui, care nu seamănă cu nimic altceva, cu podurile atît de dragi peste Bosfor, de care scriam acum cîteva luni, cu niște contraste incredibile și cu o arhitectură ce se integrează perfect și natural în peisaj, mai ales cînd te uiți de pe un mal la moscheile sau palatele de pe celălalt. Orașul care mi-a fost loc de tranzit de fiecare dată cînd am fost în Asia, în Iran, în Africa sau mai știu eu unde, poarta ce-mi deschidea o lume îndepărtată. Vineri, la o zi după ce apare numărul acesta din Dilema veche, am zbor spre New York prin Istanbul. Probabil nu voi merge, în acest moment toate zborurile din Turcia spre State sînt oprite din cauza problemelor de securitate și, chiar dacă se reiau, nu cred că mă voi putea urca în Turkish Airlines cu aceeași lejeritate și încredere că lucrurile vor fi OK.
De fapt, despre asta e vorba, despre încrederea că lucrurile vor fi OK, pe care o pierd cu fiecare știre pe care o citesc de ceva timp încoace. Și despre care acum cred că a fost mereu falsă, o ipocrizie, reprimare poate, cînd îți spui că oamenii sînt minunați, umanitatea e frumoasă, sîntem toleranți și progresiști, ne rezolvăm problemele civilizat, comunicînd, iar agresivitatea, atît de umană, o controlăm frumos sub preș. Uite că nu e chiar așa. La un festival perfect, cu toate ploile lui, sînt alte ploi și alți nori care mi se adună în minte, cu toate călătoriile proiectate-n cap, cu tot sentimentul libertății pe care-l aveam cînd îmi puneam rucsacul în spate și o tăiam spre vreun colț de lume, cu toată bucuria că văd oameni diferiți de mine, alte culturi și locuri atît de diverse. Probabil e o altă stare care va trece sau cu care probabil ne vom obișnui. Nici măcar faptul că voi pleca sau nu la New York în cîteva zile, că habar n-am cu ce sau dacă, în aeroportul unde voi avea escală, fie el Istanbul sau altul, nu va exploda nimic. Prietenii cu care vorbesc, la festival sau din altă parte, au aceeași anxietate, într-o măsură mai mare sau mai mică. Vorbim despre lucrurile esențiale, despre natura umană, despre viața pe care am vrea s-o trăim fără „trebuie“, ci cu „vreau“ și „îmi place“, fără atîtea constrîngeri și ipocrizii, despre natura umană sau politica internațională pe care, de fapt, nici unul dintre noi n-o înțelege. Ploaia și berea ne-au cam făcut să filozofăm, da, între două concerte, căutarea unui loc uscat, scos apa din cort și dat jos nămolul de pe bocanci. Pe scenă cîntă acum God is an Astronaut, mai devreme a fost un supercurcubeu și eu stau pe un bean bag, n-am chef de nimic și mă gîndesc că aș vrea ca anxietatea asta să dispară pocnind din degete, să mă duc să-mi iau o bere și să dansez în nămol. Probabil asta voi face, chiar dacă pocnitul din degete n-are nici un efect. E prea frumos la Electric Castle și, în mod ironic, urmează trupa Bastille.
Foto: adevarul.ro