Zînele curve
● Ioana Bradea, Băgău, Editura Humanitas, 2020.
„Sînt o doamnă, ce pula mea” – cel mai probabil, niciodată nu se va mai scrie în literatura noastră o carte precum romanul din 2004 al Ioanei Bradea (n. 1975), care se deschidea cu această replică devenită un fel de mantră populară. Alături de Muzici și faze (2000) de Ovidiu Verdeș, este un debut spectaculos, o carte-cult a literaturii generației lansate la începutul anilor 2000. La acea vreme, dat fiind contextul timorat al epocii, Băgău era, de departe, cea mai provocatoare și cea mai riscantă carte. Mulți însă vor avea surpriza să constate că acest roman – o săptămînă din viața unei studente filoloage care, în primăvara anului 1999, lucrează la o linie telefonică erotică – a rămas la fel de provocator și de riscant: nu doar că între timp nu s-a mai scris nimic comparabil, dar e greu de crezut că cineva va mai atinge acest nivel artistic al limbajului așa-zis licențios. S-au scris între timp și la noi cîteva romane cu subiect gay ori despre promiscuitatea sexuală (reeditate, traduse, cîteva și ecranizate), dar Băgău, cu titlul acesta vag pornografic ce pare că spune totul, rămîne la nivelul limbajului un fel de miracol al excesului.
Conversațiile telefonice nocturne ale Andreei și ale celorlalte douăzeci de fete plătite să consoleze singurătatea și să satisfacă de la distanță fanteziile băieților imberbi și ale bărbaților căsătoriți apar și la recitire, după șaisprezece ani, de o naturalețe uluitoare. Nu există cuvînt licențios sau înjurătură care să nu strălucească în montura replicilor și a frazelor acestor fete de noapte, pe cît de tupeiste, pe atît de sensibile. Dar acest tur de forță al oralității, compusă, pe de o parte, din transcrierea sau reproducerea taclalelor nocturne și a conversațiilor masturbatoare pline de expresii fruste, înjurături și argou, iar pe de altă parte, din visele și delirurile provocate de insomnii și, mai ales, din monologul poetic al Andreei, care trece printr-un sevraj sentimental în urma unei despărțiri, această manifestare în forță a limbajului, cu toate sclipirile lirice și reziduurile kitsch, are profunzimi ce pot scăpa multora.
În primul rînd, Băgău este o carte despre limbaj, nu despre sex. Nu se face sex în acest roman, doar se vorbește despre sex. Penetrările au loc la telefon între două urechi care nu se cunosc. Îndrumările, sfaturile, fanteziile, perversiunile, ejaculările sînt intermediate de cuvinte și doar cablurile telefoanelor fixe leagă interlocutorii disparați ale căror povești, deși rulează ore în șir, nu le deconspiră identitatea. Băieții/bărbații care apelează linia erotică rămîn niște nume atașate unor ticuri verbale, preferințe sexuale ori detalii existențiale, căci mulți dintre ei sînt clienți fideli. De o parte și de alta a receptorului, timbrul vocii, alegerea cuvintelor, frînturile de povești devin elemente de identificare și chiar de atașament. Atunci cînd nu e vorba, firește, de cei care sună doar pentru a-și revărsa frustrările, a le face morală și pentru a le abuza verbal pe „curve”. Oricum ar fi, rămîn unii altora niște necunoscuți deopotrivă prinși în nodurile cablurilor telefonice și încurcați în meandrele propriilor vieți.
În al doilea rînd, nu e vorba de o lume murdară și otrăvită ca expresie a umanității decăzute, așa cum riscă să fie citit. Profunzimea romanului constă tocmai în revelarea unui aspect esențial al naturii umane, mai degrabă trist decît maculat: de o parte și de alta a receptorului telefonului se manifestă mai multe forme de singurătăți în căutarea unui erzaț de apropiere. Întîlnirea față în față rămîne un ideal mereu invocat, dar niciodată pus în practică. Băieții sună din timiditate, nesiguranță și curiozitate – linia erotică este, pentru ei, un rit de trecere. Bărbații sună din nemulțumire, frustrare și disperare – linia erotică este, pentru ei, un colac de salvare. Între băiatul care întreabă „ce e aia pizdă” și bărbatul care vrea să se sinucidă din dragoste, între cei care vor doar să aibă cu cine vorbi și cei care sună pentru a-și căuta o soție ori doar pentru a-și exersa obsesiile sexuale, între aceștia se desfășoară un întreg spectru uman.
De cealaltă parte, conformîndu-se nevoilor și cerințelor clienților lor telefonici, fetele joacă multiple roluri: prietene, iubite, amante, curve, terapeute. După caz și voce, ele consolează și (uneori chiar se) excită, încurajează și înjură, alină și vrăjesc, fac recomandări de muzici și cărți și, uneori, se lasă seduse. Zîne fără chip, slobode la gură și, la rîndul lor, nefericite. Or, în acest spectacol deopotrivă polifonic și ventrilocvic, deloc gratuit, se află centrul de greutate al unui roman cu multiple straturi (dimensiunea lui socio-politică, conturată în background, poate face subiectul unei discuții separate) și al cărui limbaj licențios din conversații este egalat, apropo, doar de candoarea și umorul lor nebun și, mai ales, de poezia suprarealistă a monologului Andreei, studenta suferindă în dragoste, care caută consolare în jazz și poezie.
Băgău este un roman splendid care, ajuns pe băncile școlii, ar putea oferi literaturii noastre generații întregi de cititori.