What if...

● Viorel Padina, Poemul de oțel, ediția a doua, Editura Cartea Românească, 2020.

Există, în istoria literaturii noastre, cîteva cărți care ne-au parvenit „gata citite”. Altfel spus, însoțite de o poveste complicată, fără de care accesul la ele e aproape de neconceput. E cazul Poemului invectivă pentru care Geo Bogza a fost condamnat la închisoare în anii ’30. Și încă de două ori. Cu girul lui Iorga, inapt pentru impudoare, și cu contribuția lui Brătescu-Voinești, uitatul (sper...) autor al schiței Puiul. E, de asemenea, cazul paragrafelor fușerite prin care Călinescu alege să-l descrie pe M. Blecher în Istoria... sa din 1941: mare ipohondru, criticul n-a putut suporta alura de confesiune spitalicească din Inimi cicatrizate. Mai greu îmi e să explic ce anume a condus la destinul cu totul ingrat al Poemului de oțel, volumul cu care Viorel Padina ar fi trebuit să debuteze în 1982. Să ne amintim: manuscrisul fusese premiat, așa cum fuseseră și cele ale unor colegi de cenaclu ai poetului (Alexandru Mușina, Elena Ștefoi ș.a.). Nu rămînea decît să i se dea drumul în lume. Foarte îndărătnic, însă, Padina s-a opus oricărei intervenții redacționale (citește: sugestiilor Cenzurii), ajungînd chiar, în 1987, să dea în judecată editura care continua să tergiverseze apariția. Curat gest de donquijotism! Nu singurul, în ce-l privește: în 1980, redactase un foarte radical Apel către Europa, interceptat, desigur, de Securitate și sufocat din fașă.

S-ar fi zis că problemele vor înceta după Revoluție. N-a fost așa. Sigur, volumul a ieșit, în final, în 1991 și a fost recenzat favorabil (atît cît se putea scrie despre literatură într-o lume dintr-odată prinsă în vîrtejururile sporovăielii politice). Dar lovitura de grație, Padina avea s-o primească peste doi ani, în chip cît se poate de neașteptat și de insidios, chiar de la protectorul său, Nicolae Manolescu. A cărui cronică, de la un capăt la altul entuziastă (cum altfel? doar era, la Cenaclul de Luni, cel mai fidel aliat al Poemului de oțel), conținea un bemol nespus de crud: dacă ar fi apărut la vremea ei (nu cu un deceniu întîrziere, deci), cartea, spunea criticul, „l-ar fi situat pe Viorel Padina alături de Mircea Cărtărescu, neîndoielnic poetul generației optzeci, la fel cum Nichita Stănescu a fost poetul generației 60”. Un verdict uriaș, care, îmi vine să zic, ia cu trei mîini ceea ce abia dăduse cu două. Surprinzător, Manolescu nu mai spune cum e volumul, ci ce ar fi putut fi el dacă..., ruinînd o carieră literară care abia începea să eclozeze și transformînd astfel un moment fast într-o jalnică prohodire. Ca în poezia lui Dimov: cheful și pogribania merg împreună!

Pe acest fond, e de înțeles de ce Padina s-a refugiat, în ultimele trei decenii, în realitatea paralelă a mediului virtual (pe forumuri, pe blog-uri, pe Facebook), renunțînd să mai publice în formatul clasic, tipărit, și proclamîndu-se, pe jumătate în glumă, pe jumătate în serios, „rege al Hyperspatziului”. Și găsesc că e o performanță a editorului, Călin Vlasie, aceea de a-l fi convins să-și reediteze Poemul de oțel. Mă iluzionez chiar că, de data asta, sorții vor cădea altfel, mai fericit. În definitiv, cu distanța care s-a interpus, putem vedea astăzi limpede cîteva trasee de sens mai greu sesizabile la cald. Cum ar fi, de exemplu, fiabilitatea formulei în sine. Citindu-l sau nu, familiari cu el sau nu, destui dintre poeții tranziției și ai posttranziției au recurs la pattern-uri pe care Padina le-a rodat mai întîi: de la Cristian Popescu, să zicem (care-i continuă structura paralogică a poemului în proză), la Vlad Moldovan (cu nebuloasele lui organizate în rime interne) și, în genere, la proaspeții partizani ai postumanismului.

S-ar putea, așadar, ca Poemul de oțel să nu fi apărut prea tîrziu în 1991, ci, dimpotrivă, un pic cam devreme.  

Cosmin Ciotloş este critic literar și lector la Facultatea de Litere din București. Cea mai recentă carte publicată: Elementar, dragul meu Rache. Detalii mateine sub lupă, Editura Humanitas, 2017.