Voiaje Trans-Europe Express. Ficţiunile Elenei Dumitrescu-Nentwig
Un pui de ţigan dintr-un sat din Vrancea, dibuit de bunicul său, bulibaşa baştinei, că are alesul dar al muzicii, e sprijinit, la porunca voievodului, prin toate mijloacele obştii să facă şcoală ca să ajungă un artist adevărat. Bunicul sesizează că lăutăria stă pe o treaptă prea joasă pentru înzestrarea nepotului, drept care alţi puradei sînt puşi să ciordească destul pentru ca şcolile de artă moldo-valahe şi Conservatorul de la Viena să poată fi urmate. Dincolo de academia de muzică vieneză, nimeni nu şi mai bate capul cu încapsularea etno-pigmentară a talentatului violonist Cornel Budală. Se căsătoreşte cu o frumoasă olandeză, calcă cu succes pe toate marile scene ale Europei, se stabileşte la Hamburg, i se naşte o fetiţă, i se propun contracte dintre cele mai onorante.
Numai că… (Cehov atrage atenţia că, dacă sub pana unui scriitor apare acest buclucaş „numai că“, cursul povestirii trebuie să devieze amarnic), numai că soarta omului nu se află doar în mîna sa şi a societăţii de context, ci şi în ghearele genelor sale. Bulibaşa din satul Lieşti îl sună pe Cornel şi-l roagă de toţi zeii să vină pînă la vatră pentru niscai taine de-ale lor. Euroartistul nu rezistă apelului de reverberaţie cromozomială şi se-ntoarce. Dă de un palat pagodimorf al verilor lui şi de un bordei în fundul curţii unde trăia bunicul, modest şi dispreţuitor faţă cu noua bogăţie. Îi cere lui Cornel un hatîr trăgînd pe struna năucitoare a inimii: are un alt nepot la care ţine mult, pe Romică, e prin puşcărie în Franţa, n-ar vrea el, marele violonist, să se intereseze de vărul său?… Cornel Budală cedează ispitei, se zbătea în el un palpit de imemorială aromă, the call of the wild pesemne, nu-i mai văzuse de mult pe ai lui, nostalgia lucra, aşa că pleacă în Franţa şi nimereşte într-un loc unde poliţia dezafecta o tabără clandestină. Jurnaliştii se aliniau şi atîrnau şi ei, ghirlandă festivă asupra jur împrejurului. Oprit cu maşina la o oarecare distanţă, Cornel simte o mînuţă exersată de puşti la buzunarul lui, scapă o întrebare în română, e auzit, e mirosit ca rom de România, şatra sare asupra salvatorului, jurnaliştii tot asupra lui, e dat de gol, ziarele urlă, deconspiră, înşiră şi deşiră, se răcoresc şi respiră.
Întors acasă, ia-ţi, Cornele, soţia de unde nu-i, confruntă-te cu rasismul vestic intratabil, camuflat sub acuza „M-ai minţit!“. Constată apoi, artistule, că ţi a fost luat şi copilul şi că eşti singur într-o casă uriaşă şi rece. Presa îl demască, îi dă înainte cu presupunerile, reporterii îl asaltează cu microfoanele căscate încă din redacţie, paparazzii scapără din lumini, tabloidele flutură trucuri cu un Budală scripcar printre coviltire, şişuri, vrăjitoare, ceaune şi căldări, contractele cad unul după altul. Nici un mesaj nu are culoare rasistă, dar toate maschează, mai mult sau mai puţin voit, un brun de cămaşă inconfundabilă. Nu trece mult şi Romică este eliberat, aude de isprava unui instrumentist faimos care parcă i ar fi -neam, ştie ceva de el, nu are de unde să-l ia, drept care se întoarce la Lieşti, bunicul refuză să-i dea adresa lui Cornel, dar Romică, nu atît ucigaş, cît schingiuitor, nu glumă, îi taie bătrînului urechile. Terorizat, acesta dă taina în vileag şi, în scurt timp, Romică e cu cuţitul la gîtul vărului din Hamburg. Are loc o luptă, doamna, încă nu devenise fostă soţie, se afla în casă, aruncă cu o statuie de bronz, familia scapă ca prin minune. Poliţia vine şi dă drumul, nu investigaţiilor, ci sacrei birocraţii: formulare peste formulare. Pînă nu se umplu hîrtiile, pe teren nu se întreprinde nimic, atentatorii – sînt doi – fug şi se ascund.
Thriller-ul continuă cu alţi ţigani, cu alţi poliţişti. Subconştientul pozitiv al olandezei se manifestă şi el cu pîlpîiri slabe de morală cavalerească de paternitate vest-creştină, dar neresimţită de ea ca atare. Reface la temperatură mai joasă povestea comună, îşi dă seama că iubirea lor a fost dincolo de orice posibilă prejudecată, familia se reuneşte, dar nu scapă de Romică şi ai lui.
Această poveste poate fi citită integral în romanul Noi, rromii şi restul lumii de Elena Dumitrescu-Nentwig, publicat la Editura Limes în 2015. Autoarea şi a publicat celelalte patru cărţi de proză la aceeaşi editură: romanul Naufragiaţii din Brăila şi cartea de poveşti De răsfoit în 2014, volumul de nuvele Adevărate, imaginate, de întîmplat s-au întîmplat cîndva (2016) şi romanul Credinciosul meu duşman (2017).
Un debut la 73 de ani
Prozatoarea, născută la Brăila la 31 martie 1941, este cîntăreaţă de operă cunoscută în ţară sub numele din prima căsătorie, Elena Cărcăleanu. S-a lansat în lume în 1971, la Karlsruhe, cu foarte dificilul rol, de soprană de coloratură, al Privighetorii din opera Păsările de Braunfels, pe un libret după comedia omonimă a lui Aristofan. A debutat editorial, deci, în literatură, la 73 de ani, stabilind probabil un record de vîrstă în materie. Pe orice feţe am întoarce lucrurile, nu se poate ca rolurile interpretate, dramatismul pieselor de teatru liric să nu o fi influenţat în opţiunea pentru literatură. De fapt, mărturiseşte că unele proze sînt începute de mult, dar finalizate abia în ultimii ani. Sînt scrise, altă minune, iniţial, în germană, limba ei de spontaneitate culturală, abia apoi traduse, de ea însăşi, în română. Chiar şi poveştile pentru copii le-a redactat mai întîi în nemţeşte. Este, ca emigrantă între muzică şi literatură, o emblematică ilustrare a validităţii adevărului baudelairian cum că „Les parfums, les couleurs et les sons se répondent“. De fapt, însuşi numele teatrului liric e alcătuit din două vocabule de mireasmă literară.
Romanul publicat anul acesta, Credinciosul meu duşman, scoate din nou la rampă personaje care vîntură lumea. Dar, mai puţin ca în cazul lui Cornel Budală, în cel al tinerei Mary Schor, picarescul este unul amar, determinat de ciocnirea cu sistemul. Nu omul se azvîrle în sîrma ghimpată a bolşevelii de la noi, ci regimul îşi mînă ghimpii spre om. Victimă a unei teribile agresiuni în adolescenţă din partea unui securist pe motiv că luase în derîdere carnetul de UTM, Mary Schor din Galaţi, dintr-o familie de evrei cu tatăl comunist ilegalist, îşi vede, la 17 ani, drumul în viaţă blocat: urma să fie trimisă la o şcoala de corecţie pentru fete. Dar fiindcă o anume precocitate şi curajul nu-i lipsesc, Mary îl roagă pe un coleg puţin mai mare, deloc arătos, complexat din această cauză, să o ia de soţie. Scapă în acest fel de reeducarea recluzionară, dar şi de şcoală ca instituţie şi, pentru că viaţa îi place, frumoasă este, cîntăreaţă talentată de asemenea, pe bărbaţi nu i caută neapărat, dar nu-i refuză. Ajunge cu complicitatea unui amant în Bucureşti, cu ajutorul altuia pe litoral pentru contracte muzicale estivale, iar cu sprijinul unui iubit neamţ perforează Cortina de Fier într-o barcă aşezată pe capota unui automobil vest-german. Dar acasă, deşi comunist ilegalist, tatăl său, care nu se-nghesuise la cazanul cu foloase al regimului, ci rămăsese fidel clasicelor sale utopii, este arestat fiindcă se bătuse pentru dreptatea fiicei sale şi pedepsirea altora, e chinuit şi moare în temniţă. Ba mai mult, e tratat de noii lui colegi de partid bolşevic drept evreu vînzător de ţară, trădător, spion etc. În Germania însă, Mary dă cam de aceeaşi mentalitate: mama iubitului care o exfiltrase, cînd aude că e vorba de o evreică, stă să turbeze şi o alungă din casă. Dar tînăra înzestrată pentru muzică face carieră ca soprană de operă. De aici încolo, în mare măsură, destinul personajului seamănă cu cel al autoarei. Mary se recăsătoreşte cu un bariton german, înfruntă şi cu el tot felul de tsunami-uri, însă cei doi rămîn alături. Visul ei este de a-şi recupera casa părintească din Galaţi, ajunsă pe mîna unui nomenclaturist comunist, ţipător revopsit. E greu cu procesele, cu actele falsificate, cu traficul de influenţă, iar în final, ea vinde drepturile litigioase unui interlop care-l scoate definitiv din joc pe delincventul comunist.
Am sintetizat povestea acestor voiaje Trans-Europe Express pentru a se putea sesiza că nu este vorba de simple capricii personale, ci şi de profunde chestiuni de citire a celuilalt, de mentalitate, de automatisme de percepţie, de înrăiri în odihnitoarea prostie, în violenţă, în complexe sau în indiferenţă atitudinală. În forme de conduită ce maschează, de fapt, un subconştient sulfuros, cu borborigme abia trezite, numai bune pentru praful dinamitei.
Elena Dumitrescu-Nentwig locuieşte acum la Lisabona, unde scrie proză în germană şi în română, iar în portugheză susţine master classes pentru absolvenţii de conservator ce vor să urmeze o carieră de interpreţi de operă sau operetă.
Am avut bucuria de a prezenta cel mai recent roman al său la ICR Lisabona, în faţa unui numeros public de români şi de portughezi liberi şi fermecabili. Apoi, am realizat cu Elena un lung interviu din care am aflat că, dintre toate rolurile interpretate, marea ei iubire este Salomé de Richard -Strauss, pe un libret după Oscar Wilde, unde personajul intră de la început în scenă şi nu mai iese pînă la final, executînd şi un Dans al celor şapte văluri cu o durată de 14 minute, o capodoperă în care viziunea apuseană se dizolvă în şerpuitoarele armonii orientale. În cărţile sale, o asemenea sensibilitate nu putea decît să încorporeze, aproape imperceptibil, de la un capăt la altul, suspinele Europei profunde.
Radu Sergiu Ruba este scriitor. Cea mai recentă carte publicată: romanul O vară ce nu mai apune, Editura Humanitas, 2015.