Vocea lui Lucian Raicu

13 mai 2010   Carte

L-am ascultat zilele trecute, a nu ştiu cîta oară, pe Lucian Raicu citind primele paragrafe ale eseului său despre Bacovia, „Învingătorul“ din Calea de acces. Raicu citeşte, iar soţia sa, Sonia Larian, îl înregistrează cu ajutorul unui casetofon împrumutat de la Sorin Titel, într-o după-amiază prăfoasă din anii ’80, ultimii în care cei doi locuiau încă la Bucureşti, pe Ştefan cel Mare, la numărul 17. De-afară se aude un vacarm infernal, constant, înnebunitor, care nu perturbă însă lectura şi nici tonic-jucăuşa exclamaţie din final, out of record: „Cum e? Cum e? Cum e?“. E acolo, pe Ştefan cel Mare, o zonă a geografiei literare româneşti, iar cuplul Lucian Raicu – Sonia Larian a fost, fără îndoială, unul dintre personajele duale ale acesteia; e o zonă stranie şi obsesivă ale cărei motoare „se aud“ în această înregistrare pe care am primit-o într-o după-amiază ploioasă, la Paris, în apartamentul din Rue Bargue, unde Lucian Raicu şi Sonia Larian (autoarea acelui roman extraordinar, Bietele corpuri) au locuit în ultimii ani.

„Ora criticilor nu va bate niciodată“

Nu l-am cunoscut pe Lucian Raicu altfel decît prin cărţile sale. Poate şi de asta vocea lui, pe care am auzit-o citind, pentru RFI, multe dintre cele 100 de scrisori din Paris proaspăt publicate la Editura Cartea Românească (şi multe altele care-şi aşteaptă rîndul), mă contrariază de fiecare dată. Mă contrariază tocmai pentru că o cunosc deja de multă vreme, dar nu aşa cum o aud articulată în eter, ci ca voce interioară a unor cărţi esenţiale (nu doar pentru literatură) pe care le-am citit de-a lungul timpului. E aceeaşi voce interioară care scria-spunea: „Zadarnic, ora criticilor nu va bate niciodată, cîtă vreme vor fi scriitori care să-şi aparţină lor înşile, şi critici care să aparţină tuturor scriitorilor, cîtă vreme vor exista critici somaţi să înţeleagă totul şi adevăratele sensibilităţi scriitoriceşti, răni deschise în contact dureros cu vibraţia inevitabilă a unei mîini străine“ (Critica, formă de viaţă, 1976). Acea voce care scria sibilinic, în plin ceauşism, „laşitatea evaziunii în boală, în depresiune, în incapacitate, ascunde un curaj eroic, curajul aproape dement şi totuşi atît de bine socotit, de «planificat» şi pus la punct în toate amănuntele, curajul de a se dedica numai şi numai unei opere cu totul incerte, o neobişnuită forţă a opţiunii cu şanse vagi de realizare în domeniile scrisului“ (Scene din romanul literaturii, 1985). În fine, aceeaşi voce brusc exterioară, audibilă prin această rară înregistrare privată, în care, cu puţin timp înainte de a pleca din România, Raicu vorbeşte (introducînd lucruri „căzute“ la cenzură, de pildă un citat din Caraion, şi care căzute au rămas şi în ediţia abreviată de după 1989) despre „timidul, timoratul, neajutoratul Bacovia“, dar mai ales despre poezia sa „infinit cutezătoare, nebuneşte de curajoasă, de sfidătoare, de dispreţuitoare faţă de ce ştim şi ne imaginăm că este poezia“.


Miza criticii lui Lucian Raicu pe „lucrurile ultime“ („suferinţa, dragostea, răul fizic, răul moral, moartea, miracolul, prezenţa sau absenţa lui Dumnezeu atunci cînd ar fi mai multă nevoie, absolută nevoie de el şi de intervenţia sa“ – iată-le adunate într-o scrisoare despre Ionesco) şi exasperarea faţă de „micii demoni ai literaturii“ sînt cele două tonalităţi între care joacă vocile – interioare sau exterioare – ale criticului. Vocea pare că urmăreşte nu doar paradoxala sa gîndire redată într-o frază arborescentă, dar limpede, plină de semne şi sublinieri, ghilimele şi paranteze; vocea sa, scriind despre Bacovia, urmăreşte ceva de neprins direct, ceva nedescoperit de critică pînă la el, poate pentru că nici unul dintre criticii (mari) ai lui Bacovia nu a riscat un asemenea plonjon „împotriva evidenţelor ştiute“. O voce interiorizată, însingurată (căci nu vorbeşte doar de Bacovia, ci şi despre sine), începînd oarecum teatral, declamatoriu (ca vocea lui Bergson din alt secol) ca să se retragă într-o răguşeală retorică: „Umilul ins umileşte toată ştiinţa noastră şi îşi rîde de certitudini în felul unui aventurier ce se aruncă în necunoscut fără să-i pese de riscuri... Va mai scăpa cu viaţă din această încercare, vom mai recunoaşte în el poetul? Nu-i va plînge nimeni de milă, nu va izbucni nimeni în rîs? Primejdia există... Da, o primejdie, şi nu una oarecare, ci una de moarte, însoţeşte la mai puţin de-o jumătate de pas tentativa aceasta: este primejdia nonpoeziei. Sau a ridicolului“.

Critica-formă de viaţă pe care a practicat-o la noi, ca nimeni altul, Lucian Raicu risca şi ea – prin prea apropiata şi îndelungata coabitare cu opera altuia, prin ţinerea sub ochi a acelor mişcări imperceptibile, la limita conştiinţei, a acţiunilor interioare ale personajelor, prin acea critică admirativă devenită o a doua natură a sa – ieşirea în afara criticii literare, poate, cine ştie?, tocmai pentru a ajunge în miezul ei.

„Mă gîndesc pentru nişte bani“

Mai e însă ceva în vocea lui Lucian Raicu, un lucru pe care, cu siguranţă, mulţi cititori de acum ai scrisorilor sale pariziene ar fi vrut să îl audă cu propriile urechi: umorul său cu totul particular. Se simte cum vocea lui Raicu, citind pentru noi „Învingătorul“ într-una dintre ultimele sale după-amiezi bucureştene, vibrează ironic şi autoironic, apoi se retrage îngîndurat, dar vesel, extraordinar de vesel, reluînd ce gîndise altădată şi regîndind, pentru femeia iubită şi, printr-un noroc nesperat, şi pentru noi: „Crezi că ştii ce este poezia şi constaţi că te-ai cam înşelat: «Mă gîndesc pentru nişte bani». N-ai fi crezut, ştiind ce este poezia, că vei accepta vreodată, zguduit (s.m.), un astfel de vers“. E aceeaşi voce dintr-o tonică scrisoare despre „veselul“ Cioran, alt învingător, citită, de această dată, într-un etanş studio parizian. „Rîsul filozofilor: – spune şi scrie acest unic filozof al literaturii – nu înţelegi nimic din ei dacă nu-ţi răsună în urechi.“ Să-l ascultăm şi să-l citim şi aşa pe Lucian Raicu!

Mai multe