Vizuina cu minuni

3 martie 2011   Carte

Pentru ursul cultural care sînt, unul dintre efectele cele mai binefăcătoare ale hibernării este mersul în delir la teatru. An de an mi se întîmplă aceeaşi narcoză scenică. Odată consumate sindrofiile sărbătorilor de iarnă – mirajul Paştelui fiind încă departe – urmează o perioadă de moliciuni obosite, cu vreme incertă, aburită, plină de cearcăne şi lentori dezorientate. În cazul meu, pînă se coace bine primăvara, cea mai bună dezmorţire se petrece prin dopajul cu teatru. Bunăoară acum, în doar două săptămîni am fost la premiera lui Andrei Şerban de la „Bulandra“ cu Ivanov-ul cehovian (ca şi la conferinţa de la TNB a regizorului), la Îngropaţi-mă pe după plintă, dramatizarea romanului lui Pavel Sanaev de către regizorul Yuri Kordonsky, tot la „Bulandra“, apoi la un nou Neil LaBute, Teatrul ACT, în regia lui Cristi Juncu (nu a lui Vlad Massaci!), pentru ca la Naţional să revăd (fusesem la „şnururi“) Dineu cu proşti, comedioara de succes a lui Francis Veber, în regia lui Ion Caramitru, şi, în fine, Avalanşa turcului Tuncer Cücenoglu, regizată de un Radu Afrim spectaculos de cuminte, ca să zic aşa, spre încruntarea unora dintre fanii săi. 

După cum m-a deprins maică-mea, încă de pe cînd aveam şase-şapte ani şi mă planta nesmintit în fiecare weekend în săli de teatru, pentru mine efectul scenei înseamnă 90% actorul, actorii. Sigur, cu vîrsta, filologul care sînt s-a revoltat adesea, clamînd dreptul la întîietate al autorului: nimeni, mă-nţelegi, nu are dreptul să intre cu foarfeca sau cu picioarele în sfîntul Text! Aş, utopie pernicioasă! A urmat epoca de venerare a Regizorului, cel care, în numele accesibilităţii, musai să taie cu drujba, ziceam (şi) eu, din Shakespeare, să-i actualizeze şi să-i recalibreze pe tragicii elini, să-i înmoaie ludic pe Ibsen, Strindberg şi chiar Cehov. Cu timpul, deci, n-am mai venit la teatru exclusiv pentru George Constantin, Valeria Seciu, Ştefan Iordache, Victor Rebengiuc, Olga Tudorache, Marin Moraru, Gheorghe Dinică, Marcel Iureş, Horaţiu Mălăele, Marian Râlea şi, Doamne, cîţi alţii asemenea, de la Beligan, Carmen Stănescu, Fotino, Albulescu şi Ovidiu Iuliu Moldovan, la Oana Pellea, Marius Manole, Vizante şi Vlad Zamfirescu, dar şi pentru Ciulei, Esrig, Pintilie, Şerban, Măniuţiu, Alexandru Dabija, Ducu Darie, Tocilescu, ba chiar, nu o dată, special pentru Afrim, Frunză, Galgoţiu, Andreea Vulpe, Geanina Cărbunariu, Theo Herghelegiu. 

Ei bine, nu: pînă la urmă, oricît de isteţ aş da să rotesc lucrurile, tot în vraja Actorului rămîn. Aşa şi acum: ar fi mult de vorbit de viziunea lui Andrei Şerban despre prima piesă a lui Cehov, scrisă în zece zile, pe cînd avea 26 de ani, numai că pe mine m-au lăsat fără suflare bucuria enormă cu care se joacă de-a bunul rău şi răul bun Victor Rebengiuc, calităţile scenice ale actriţei de film Mirela Oprişor (oricînd acasă în Ofelia şi Nora, dar şi în Nona lui Blaga), alături de impresionantul Cornel Scripcaru, surprinzătorul Radu Amzulescu şi plăcuta revedere a Oanei Dogaru. 

Tot aşa, cu toate că mintenaş m-aş arunca în dezbaterea asupra efectelor (deopotrivă fecunde şi păgubitoare) ale ralenti-ului în regiile lui Kordonsky, mă grăbesc excitat să-mi declar public hipnotizarea pe care mi-au produs-o aceste două teribile performanţe cu care ne dăruiesc, în spectacolul de la „Bulandra“, Mariana Mihuţ şi Marian Râlea, alături de un captivant Claudiu Stănescu şi o remarcabilă Andreea Bibiri. 

În montarea lui Cristi Juncu de la ACT, am lăsat iute la o parte previzibila (deja dogmatica) pledoarie a corect-politicului autor pentru altfelitate, rebucurîndu-mă de ironia mucalit-caustică a lui Vlad Zamfirescu, dar în special de revelaţia pe nume Raluca Vermeşan, care-şi asumă ataşant condiţia personajului supraponderal. 

În sfîrşit, să vă mai spun de harul demenţial cu care umple scena, fără să facă mai nimic anume, Horaţiu Mălăele în Dineu cu proşti, întrecîndu-l net, în ochii mei, prin naturala-i abureală subtilă, parşiv-duplicitară, pe Jacques Villeret din ecranizarea lui Veber? Vă imaginaţi o piesă de salon, în straşnica tradiţie a vodevilului parizian, cu cîteva personaje într-un spaţiu de cîţiva metri – adică perfectă pentru Sala Atelier! – jucată pe post de Danton taman în Sala Mare a Naţionalului şi aplaudată-n picioare minute în şir de peste-o mie de oameni?!? 

Dacă săptămîna trecută îmi încheiam articolul remarcînd exaltarea cu care Victor Rebengiuc joacă acum, în regia lui Andrei Şerban, rolul lui Şabelski din Ivanov-ul cehovian aproape cu aceeaşi (sălbatică) participare cu care l-a ipostaziat pe Caliban în Furtuna shakespeariană montată odinioară de Liviu Ciulei, – acum sînt încîntat să-mi înclin fruntea în faţa Marianei Mihuţ şi a lui Marian Râlea. Ei fac din Plinta lui Sanaev-Kordonsky ceea ce, în tradiţia publicului, se numeşte un regal: anume, chestia aia de la care ieşi cu lacrima-n gît şi taci aiurit pînă acasă! Şi care îţi rămîne pe viaţă în suflet. Dacă Râlea trece instantaneu (şi magistral), ca un silf infantil şi divin, de la copilul uşor lovit la tînărul melancolic, sfîşiat între dorul de mamă şi respectul timorat faţă de bunica monomaniac-isteroidă, în rolul acesteia din urmă Mariana Mihuţ ne face să-i citim cu spaimă şi fervoare în filigranul talentului posibilitatea de a întruchipa cu egală forţă şi credibilitate pe Lady Macbeth şi Ana lui Manole, nevinovăţia din Ciuta şi cutare feminitate monstruoasă din romanele lui Stephen King. Recunosc spăşit, eu, care, la Lear-ul lui Andrei Şerban nu am palpitat: pînă acum o vedeam pe Mariana Mihuţ cu precădere în diafan şi suavă resemnare, fie şi cu asprimile, convingător alveolate, din Moartea unui comis voiajor. Acuma, însă, jocul ei dual, pe muchie de cuţit, între nebunia aproape demenţial posesivă şi dăruirea cvasibiblică, în tradiţia „sufletului rus“, amestecul (contrariant, dar incitant, pentru spectator) de furie şi blîndeţe, ură spumegoasă şi acceptare concesivă, de manie şi tandreţe, demonism imprecativ şi duioşie maternă configurează ramele unui personaj hipnotizant şi, în fapt, indescifrabil pînă la urmă. 

Spectacolul regizat de Yuri Kordonsky conţine două scene antologice: lamentoul final al Marianei Mihuţ (Bunica) în faţa uşii închise a Mamei şi scena doritei, dar imposibilei regresiuni uterine a lui Saşa (Marian Râlea), zvîrcolindu-se neputincios într-o ameţitoare coregrafie a disperării. Secvenţe amuţitoare. Le-am trăit cu aceeaşi intensitate cu care, de-a lungul anilor, am adunat extatic în vizuina mea cu minuni saltul lui Marin Moraru în spinarea lui Mircea Albulescu în Troilus şi Cresida, deambularea lui George Constantin în pîntecele chitului din Iona lui Marin Sorescu, exhibiţiile scenice în negru din Lear-ul lui Penciulescu, desluşirea dintre Pampon (Giugaru, Caragiu) şi Crăcănel (Birlic, Moraru), lipirea de perete şi prăbuşirea pe perne a Valeriei Seciu în Să-i îmbrăcăm pe cei goi, respectiv, Dama cu camelii, jocul lui Ştefan Iordache cu tronul din Richard III şi intrarea în scenă a lui Marcel Iureş în acelaşi rol (în montarea lui Măniuţiu din 1993), alunecarea pe scenă a lui Caramitru cu Irina Petrescu şi Ogăşanu în Leonce şi Lena, intrările în scenă ale lui Caragiu şi, apoi, Gina Patrichi (dimineaţa, după noaptea de prostituare) în Azilul de noapte, convulsiile lui Marian Râlea din Experimentul Iov, apariţia lui Ciulei în Agamiţă, intrarea publicului în sală, pregătită de Pittiş, la Cei patru Beatles, plimbarea nonşalantă a paharului de whisky de către Beligan în Cui i-e frică de Virginia Woolf, jocul lui Iureş cu mecanismele utopiei din Cetatea soarelui, unduirile feciorelnice ale Marianei Buruiană în Ofelia, rotirile gigantice ale lui Mihai Constantin în patul lui Oblomov… Gata, opriţi-mă!

Dan C. Mihăilescu este critic literar. Recent, a coordonat volumul colectiv Cărţile care ne-au făcut oameni la Editura Humanitas, 2010.

Mai multe