Victoria Maríei Kodama

27 mai 2010   Carte

Povestea e veche: o tînără femeie se mărită cu un bărbat mult mai în vîrstă, iar după moartea lui (cînd moare ea, se strică tiparul) e vînată de familia „neglijată“, de fostele neveste şi iubite intermediare, sau de admiratori, dacă e vorba de vreun personaj faimos. Cînd femeia cu pricina este prea vizibilă, radicală şi exclusivistă în opinii ca María Kodama, ultima soţie a lui Borges şi legatara lui absolută, lucrurile se pot complica la nesfîrşit. De la moartea scriitorului, în 1986, nu e an fără un scandal editorial sau jurnalistic legat de opera lui Borges, de numele lui Borges, de voinţa lui ultimă sau de moştenirea lăsată Maríei Kodama. Cîteva au ajuns şi la tribunal. Printre ele, unul recent, petrecut în Franţa – şi din care, pînă una-alta, a pierdut doar Borges, pentru că ediţia ce trebuia reeditată în Colecţia „Pléiade“ a fost oprită –, l-a făcut pe fostul director de la Lire, scriitorul Pierre Assouline, să plătească daune morale, amendă şi cheltuieli de judecată. Assouline, cunoscut şi el ca personaj cu un apetit insaţiabil pentru scandal, ar fi pus la îndoială (într-un articol din Le Nouvel Observateur şi apoi pe blogul său, La république des livres) nu doar competenţa Maríei Kodama de a judeca ediţia făcută de Jean-Pierre Bernès pentru Gallimard, dar şi legalitatea căsătoriei cu Borges, cu două luni înainte de moartea acestuia, prin legatar, în Paraguay şi în condiţiile în care scriitorul nu divorţase niciodată legal de prima nevastă.

Văduva abuzivă

Povestea pentru care a plătit Assouline era una care stătea pe buzele tuturor, dar pe care nimeni n-o spunea; şi care se intitula, pe scurt, „Văduva abuzivă“, iar pe lung, „Manipulatoarea testamentară şi bietul Borges“. În această poveste a văduvei negre – pe care-o spune de peste 20 de ani o parte a presei, sprijinită de o parte (importantă) a apropiaţilor, exegeţilor sau biografilor scriitorului – Kodama şi-a confecţionat o nouă biografie, pe măsura lui Borges. În această nouă viaţă nici măcar data naşterii ei nu e sigură: 1945 în mărturii proprii, 1941 în contestatul certificat de căsătorie, 1937 într-o copie a certificatului de naştere. Singurul personaj familial care contează în noua elaborare de sine e tatăl – japonezul Yosaburo Kodama, emigrat în condiţii neclare în Argentina, chimist după María, fotograf după alţii – cel care, va spune fiica, a educat-o pentru Borges, a învăţat-o limbi străine şi a plimbat-o în week-end-uri pe la muzee. În povestea văduvei abuzive, María e fiica unică (deşi fratele ei, Jorje, încă mai trăieşte şi are 5 copii), iar mama ei a continuat să trăiască (în declaraţii) mult timp după ce, în acte, murise. Eroul vieţii ei era însă tatăl, descendent al samurailor japonezi, cel care i-a deschis Maríei ochii asupra frumuseţii arătîndu-i o fotogafie cu Victoria de la Samotrace. Statuia nu avea cap, însă era „memoria materializată care reuşise imposibilul: să reţină briza mării în mişcarea pliurilor tunicii sale pentru eternitate“. Assouline ar numi asta o platitudine în plus. Mai e însă ceva: Yasaburo Kodama era, în romanul familial – roman care a crescut în 20 de ani de nu mai ştii ce a declarat fiica şi ce au inventat detractorii –, cu 30 de ani mai bătrîn decît mama ei. Diferenţa era de doar nouă ani, spun biografii de serviciu, exagerarea fiind o nouă adaptare pentru a pregăti, mitomanic, viitoarea întîlnire cu Borges. Pe cine să mai crezi? Pe biata femeie care şi-a dedicat viaţa memoriei lui Borges (dar şi unei ediţii critice proprii a operei borgesiene, sub egida fundaţiei pe care o conduce) sau pe biografii, jurnaliştii, editorii nedrepţi, care nu înţeleg la ce identificare periculoasă poate duce iubirea?

Memoria unei mari iubiri     

În povestea concurentă, scrisă cu lungi citate din Borges şi pe care am putea-o intitula, kodamian, „Memoria unei mari iubiri“, lucrurile stau cu totul altfel: María a suferit, la 5 ani, o comoţie, ascultînd un poem, în engleză, scris de Borges – „I can give you my loneliness, my darkness, the hunger of my heart“; aşa încît, la 12 ani, cînd tatăl ei, samuraiul rătăcitor, a dus-o la o conferinţă a scriitorului, ea era deja îndrăgostită de el. Cînd a început să-i citească (la fel ca mulţi alţii) lui Borges orb, María îl diviniza, iar el o adora. În povestea „Ulrica“ pe care i-a dedicat-o (din Cartea de nisip), Kodama e Femeia vieţii sale: „Un vers de William Blake vorbeşte despre fete de argint suav şi aur vehement, însă în Ulrica se aflau aurul şi suavitatea. Era mlădie şi înaltă, cu trăsături extrem de fine şi ochi cenuşii. Mai puţin decît chipul ei m-a tulburat aerul ei de liniştit mister. Zîmbea cu uşurinţă şi zîmbetul părea s-o îndepărteze...“.


Ultima dispută, încinsă anul trecut între moştenitoarea samurailor şi restul lumii, n-a mai ţinut însă de opera lui Borges (pe care, zic detractorii, Kodama o epurează sistematic de dedicaţii şi aluzii la foste iubite), ci de rămăşiţele sale pămînteşti. Se ştie, Borges a murit la Geneva şi acolo e şi înmormîntat. Alejandro Vaccaro, editor şi prieten al lui Borges, dar şi preşedintele Societăţii Scriitorilor din Argentina, ar vrea să-l aducă în Argentina, în cripta familiei sale din Recoleta şi sprijină, în acest sens, o acţiune judecătorească la care, desigur, Kodama se opune, invocînd voinţa ultimă a scriitorului. Pe lîngă cele două povestiri orale transformate în romane-fluviu („Văduva abuzivă“ şi „Memoria unei mari iubiri“) vom mai auzi, curînd, alte cîteva – politice, personal-œdipiene şi abuziv-teroriste – despre Borges. Oricum ar fi, María Kodama şi-a scris deja povestea vieţii, care începe cu un trist poem englezesc, continuă cu Borges orb privind, la Luvru, prin ochii ei, Victoria de la Samotrace şi se încheie cu un periplu transatlantic din tribunal în tribunal.

Mai multe