Viața în tren
● Cătălin Pavel, Aproape a şaptea parte din lume, Editura Humanitas, 2010.
O duzină de critici literari au răspuns anchetei revistei Cultura dedicate celor mai bune cărţi publicate anul trecut şi nimeni n-a menţionat măcar unul dintre cele două romane de debut remarcabile din 2010: Deadline de Adina Rosetti şi Aproape a şaptea parte din lume de Cătălin Pavel. Ambele cărţi au apărut, e-adevărat, pe final de an, şi e posibil să nu fi fost citite (spre deosebire de plachetele de versuri care au umplut rubrica debuturilor din respectiva anchetă), mă tem însă să nu fie vorba şi de altceva. În cazul primei cărţi, de faptul că Editura Curtea Veche are o strategie de PR ineficientă (dar, de vreme ce cărţile lor au ajuns la critici iar aceştia le-au şi „asimilat“, se presupune că edituri minuscule precum Limes, Casa de Pariuri Literare sau Brumar ar avea un ditamai departamentul de PR, ceea ce e hilar). În cazul celei de-a doua cărţi, mă întreb însă dacă nu cumva Editura Humanitas încă mai suferă de pe urma faptului că, în ciuda iniţierii Colecţiei „Proză“ acum cîţiva ani (care a dat, totuşi, cîteva romane bune), n-a reuşit să impună pe piaţă nici un nume nou şi n-a continuat pariul cu literatura contemporană mai tînără. Situaţie care s-ar reflecta acum într-o presupusă prejudecată a criticilor cum că Polirom ar deţine în continuare monopol asupra prozei tinere româneşti. Judecînd însă după ce s-a publicat anul trecut, cele mai bune debuturi au venit de la Curtea Veche (care a mai scos şi romanul Tacto de Lili Bunofski) şi de la Humanitas (unde a apărut şi volumul de povestiri Capela excomunicaţilor de Adrian Buzdugan). Cu nota că ambele titluri de la Humanitas sînt, de fapt, rodul concursului de debut literar iniţiat şi sponsorizat de Banca UniCredit Ţiriac şi ajuns la a treia ediţie. În acest an de criză, deci, proza tînără a primit credit nu atît de la edituri, cît de la bănci.
Cătălin Pavel n-are background literar, dar este un eminent tînăr doctor în arheologie, bursier la Oxford, autor al unui volum de teorie şi metode arheologice şi care în ultimii ani a lucrat în situri din toată Europa, dar şi Turcia sau Maroc. Această experienţă de arheolog internaţional se reflectă în carte şi are mare dreptate Liviu Papadima cînd remarcă, pe coperta a patra, că acţiunea romanului lui Cătălin Pavel se petrece peste tot şi nicăieri. Aproape a şaptea parte din lume nu este, totuşi, un road novel, pentru că nu se suprapune unei călătorii cu o destinaţie anume. Personajul cărţii, Zoran Andreescu-Mladenovici, este un doctor pe jumătate sîrb, pe jumătate român din Timişoara, care nu călătoreşte, ci trăieşte de-a binelea în/pe tren. Nu un experiment, ci un mod de viaţă. După ce şi-a vîndut totul, mai puţin o casă pe care a închiriat-o pentru cheltuielile de drum, Zoran s-a „mutat“ în tren şi, de cinci ani de zile, n-a mai dormit decît două nopţi pe pămînt: o dată din cauza unui bărbat bolnav, altă dată datorită unei femei frumoase. Sărind dintr-un tren în altul, cu pauze doar de cîteva minute petrecute pe vreun peron, tăind Europa de-a lungul şi de-a latul, Zoran întruchipează pelerinul modern. Această opţiune de viaţă în permanentă mişcare, niciodată însă pe propriile picioare, nu are o motivaţie mistică, de căutare a ceva mai presus de sine, dar conţine un principiu metafizic, acela al uitării şi al fugii de (propria) viaţă şi de bătrîneţe, al „căderii prin lume“ care „nu lasă întîmplările să se apropie“ şi abia apoi al contemplării tragicomediei lumii, nicidecum al participării la ea, din postura străinului, a spectatorului perfect. Mereu în alt peisaj, mereu înconjurat de străini care vorbesc altă limbă (deşi, uneori, reface cîteva rute, învăţîndu-i pe unii navetişti, cărora ajunge să le cunoască tabieturile) singura constantă în viaţa acestui globe-trotter al hazardului feroviar este mişcarea în mijlocul unei lumi în mişcare („trenul este o ţară cu o populaţie în continuă schimbare“). Punctul de sprijin interior este Ahar, presupusul său fiu pe jumătate african, cu care întreţine o corespondenţă electronică săptămînală: Zoran părăseşte lumea pierzîndu-se/vagabondînd prin ea, dar revenind mereu în a şaptea ei parte – aceasta fiind şi semnificaţia titlului.
Dialogul dintre Zoran, călătorul prin Europa, şi adolescentul Ahar, aflat într-un orăşel din deşerul tuareg unde joacă fotbal şi e îndrăgostit de o fată, conturează treptat şi într-un permanent balans între trecut şi prezent, între confesiuni, sfaturi şi poveşti, traumele acestor stranii personaje aflate în căutarea unor răspunsuri. Zoran a fost medic militar la Kidal, în timpul războiului civil malinian de la începutul anilor ’90, cînd l-a cunoscut pe arheologul britanic Alexander Palfreyman de a cărui amantă musulmană, pe nume Zuleika, s-a îndrăgostit şi cu care a avut o aventură de cîteva luni, o bună parte consumată tocmai în Stockholm. Deşi putea la fel de bine să fie copilul lui, Zuleika îi spune că Ahar e fiul lui Palfreyman şi se întoarce la acesta. Dispariţia ei, pe cînd băiatul avea doi ani, a lăsat totul definitiv la voia incertitudinii. Crescut de britanic, băiatul se simte însă legat de Zoran, pe care nu l-a cunoscut niciodată, dar căruia îi scrie săptămînal. În această ecuaţie complicată a despărţirii inexplicabile şi a paternităţii incerte, opţiunea vieţii pe şine a lui Zoran are semnificaţia unei existenţe puse să bată patul pe loc. Fără repere şi responsabilităţi, călătorul rutelor feroviare vicioase amînă, de fapt, luarea unei decizii: să se întoarcă în Mali? să-şi (re)cunoască fiul? etc. Ahar va prelua însă iniţiativa şi va părăsi el Africa pentru a-şi întîlni tatăl, dacă nu pe cel adevărat, atunci pe cel spiritual. Doar că şirul imprevizibil al întîmplărilor tragice şi fără sens ale vieţii nu s-a epuizat.
Personajul globe-trotter-ului îl găsim şi la Alexandru Ecovoiu în Saludos (1995), întoarcerea acasă, tot în Timişoara, este tema romanului lui Cătălin Dorian Florescu, Drumul scurt spre casă (2006), iar poveşti de dragoste exotice situate în Africa a scris şi Daniela Zeca în Istoria romanţată a unui safari (2009), însă romanul lui Cătălin Pavel foloseşte o compoziţie unică a acestor teme şi motive. În plus, scrie mai bine şi mai cu farmec. Stilistic vorbind, romanul este, în ciuda unor mici stridenţe sau a cîtorva ocheade inutile făcute cititorului, aproape fără cusur, denotă nerv, simţ al detaliului şi, mai ales, al formulării pregnante şi conţine pasaje admirabile. În cadrele ei perfect cosmopolite/exotice, cartea menţine în echilibru călătoria tatălui rătăcitor, epistolarul patern şi povestea de dragoste, pe care le revelează treptat, şi, deşi finalul poate părea precipitat, este singurul acceptabil. Un roman de debut matur, cu subiect inedit, scris foarte bine, cu mai nimic „românesc“ în el.