Viaţa cu amănuntul

● Dan Lungu, Părul contează enorm, Editura Polirom, 2019.

Era şi timpul. După toate succesele posibile obţinute cu romanele sale în ultimii ani – suplimentări de tiraj şi reeditări, de la hard cover la ediţii de buzunar, traduceri într-o duzină de limbi şi receptare internaţională, premii româneşti şi străine, şi chiar ecranizări –, era timpul ca o astfel de antologie să ne întoarcă la rădăcinile viguroase ale literaturii lui Dan Lungu: proza scurtă.

Dintre toţi scriitorii a ceea ce multă vreme critica literară a numit, preluînd sintagma din zona cinematografiei, noul val de prozatori de la începutul anilor 2000, pare că Dan Lungu a fost cel mai dedicat scrisului, publicînd constant cărţi de valori sensibil egale, construindu-şi, în paralel, şi o carieră în străinătate. Cel puţin la un moment dat, era scriitorul român cu cele mai multe contracte de traducere, cărţile sale fiind recomandate, în ţară şi aiurea, cu fraze elogioase din presa franceză. Puţini scriitori de azi au ajuns să dezvolte o relaţie atît de profesionistă cu scrisul, dar asta şi pentru că puţini au intrat în literatură cu atuurile sale.

Privind retrospectiv, nu e lipsit de semnificaţie că o nouă vîrstă a literaturii române post-decembriste a început cu două cărţi de proză scurtă, ambele de debut şi aparţinînd a doi scriitori cu pregătire sociologică, care vedeau şi auzeau enorm: Cheta la flegmă (OuTopos, 1999) de Dan Lungu (n. 1969) şi Povestiri cu înjurături (Paralela 45, 2000) de Sorin Stoica (1978‑2006). Apărute la cîteva luni distanţă, una la o editură obscură, cealaltă pe banii unor SRL-uri din provincie; una cu un cuvînt dizgraţios în titlu, cealaltă cu un fetus pe copertă, cele două cărţi au avut parte – cumva paradoxal, dar explicabil prin nevoia de voci literare noi din acel moment – de o receptare entuziastă. Dacă însă Cheta la flegmă avea să primească Premiul pentru debut în proză al Uniunii Scriitorilor, fiind ulterior reeditată, într-o variantă revăzută, adăugită şi sub titlul Proză cu amănuntul (mai întîi la Cronica, 2003; apoi la Polirom, 2008); Povestiri cu înjurături a trebuit să aştepte moartea autorului pentru a fi reeditată într-un volum de opere complete (Casa de pariuri literare, 2014; apoi şi separat în 2017). Citite astăzi, după douăzeci de ani, ambele cărţi sînt remarcabile şi rămîn neegalate – nimeni n-a mai debutat cu asemenea aplomb în proza scurtă, cu voci atît de mature şi cu cărţi atît de solide, al căror cuprins să semene cu o colecţie de best hits. Acestea sînt bornele prozei anilor 2000, care abia în 2004, odată cu iniţierea colecţiei „Ego. Proză“ a editurii Polirom, avea să primească certificat de încredere pentru a fi publicată sistematic.

Ei bine, cu o asemenea intrare în literatură, nu-i de mirare că Dan Lungu mărturisea într-un interviu că, de fapt, în prozele de debut s-au aflat, în germene, toate romanele sale ulterioare. Acest lucru fiind valabil şi pentru a doua sa carte de povestiri, Băieţi de gaşcă (Polirom, 2005), proza titulară fiind regîndită şi rescrisă, ani mai tîrziu, sub forma unui roman: În iad toate becurile sînt arse (Polirom, 2011). Iar acesta nu e singurul exemplu de proză scurtă integrată într-o structură narativă de mai mare întindere, lucru care dovedeşte cîtă sevă narativă a extras Dan Lungu din povestirile sale de-a lungul anilor.

În ciuda succesului, deopotrivă de critică şi de public, al romanelor sale, sau poate tocmai de aceea, am considerat întotdeauna că proza scurtă este partea cu adevărat originală, împlinită şi rezistentă a literaturii lui Dan Lungu. Perspectiva pătrunzătoare asupra mediilor marginale şi sărace, nivelul profund de înţelegere a naturii umane în toate manifestările ei, uneori şi improbabile, interesul pentru personaje locvace şi pitoreşti, predilecţia pentru subiecte spectaculoase, uneori pline de cruzime, sau doar cu desfăşurare neaşteptată, naturaleţea oralităţii şi dexteritatea stilistică - toate acestea, deşi se regăsesc în abordări variabile şi în romanele sale, rămîn imbatabile în densitatea şi concizia formală a prozelor sale în general scurte şi foarte scurte.

Aşa cum poetica realismului, atins de‑o oarecare magie (balcanică?), practicat de Dan Lungu de-a lungul întregii sale opere se regăseşte într-o memorabilă metaforă într-una dintre prozele sale de început: „Realitatea i se părea un păianjen uriaş, cu picioare înalte şi fragile, segmentate, călcînd strîmb pentru a merge drept. Realitatea devenise grea, apăsînd parcă asupra minţii. Un elefant pe catalige, un elefant cu picioare de păianjen. Picioare gata să cedeze, rezistînd spre mirarea tuturor, graţie acelor încheieturi fragile, deosebit de mobile, numite amănunte. Pînze de păianjen, picioare fragile, asta era lumea“. Privirea prozatorului interesat de detalii (cînd viaţa e compusă din amănunte, „centrul cunoaşterii e pretutindeni“) şi de manifestările nesigure şi impure ale realităţii conferă savoarea literaturii sale prin amestecul inefabil de umor şi cruzime, candoare şi cinism, maladiv şi absurd, nostalgie şi grotesc, banal, promiscuu şi miraculos al vieţilor mărunte, apăsate sau chiar strivite sub greutatea lumii.

Cu precădere în prima lui carte de proză scurtă, mediile surprinse de Dan Lungu sînt umile şi marginale, protagoniştii sînt tineri debusolaţi ori simpli muncitori şi pensionari însinguraţi sau inadecvaţi, vieţile curg mai degrabă în proiecţii mentale şi în afara moralei, iar scenele de viaţă, mici epopei cotidiene în vremuri de trecere, se desfăşoară, aparent, fără o însemnătate mai înaltă. În cea de‑a doua carte de proză scurtă, privirea lui Dan Lungu se deplasează dinspre stradă, şantier şi cartier înspre apartamentele, birourile şi petrecerile clasei de mijloc, cu limbajul, preocupările şi moravurile specifice unei lumi ceva mai aşezate, dar nu mai puţin tulburate de existenţă.

Verva de povestitor a lui Dan Lungu, excelent ascultător şi observator al spectacolului realităţii, se datorează, în mod evident, şi preocupărilor sale sociologice. (Cristian Teodorescu, unul dintre cei mai buni autori de proză scurtă realistă de la noi, l-a numit „un Creangă şcolit la So-ciologie“.) Sensibil deopotrivă la limbajul infantil, vagabonţesc şi cosmopolit, colportor de exprimări pitoreşti, ironii în argou şi vorbe licenţioase, Dan Lungu a demonstrat de la început o foarte bună priză deopotrivă la limbajul şi natura poveştilor de viaţă. De altfel, tot el mărturisea într-un interviu că literatura l-a ajutat mult în înţelegerea şi practicarea sociologiei, că „simţul observaţiei dezvoltat prin scrierea prozei conferă o acuitate benefică în sesizarea elementelor pertinente ale contextului social“, aşa cum şi „modul de a privi şi de a reconstrui complexitatea lumii sociale oferă sugestii preţioase prozatorului.“

Dar fidelitatea cercetătorului n-a fost niciodată idealul prozatorului. Dacă un reportaj precum cel din Transnistria, relatare ce surprinde realitatea cu atributele unei scrieri absurde, era însoţit în varianta iniţială de un avertisment asupra „distanţei iluzorii dintre ficţiune şi realitate“, asta nu l-a împiedicat pe Dan Lungu să experimenteze fluxul monologului interior ori sintaxa fabulosului. Pentru unii, va fi, poate, o surpriză.

A venit timpul, aşadar, să-l (re)descoperim pe Dan Lungu în cea mai bună formă a lui de prozator. Am selectat pentru această antologie ceva mai mult de jumătate din povestirile publicate în cele două volume de proză scurtă. De dragul autonomiei genului, am lăsat pe dinafară povestirile care au legături prea evidente cu romanele şi am adăugat o ultimă proză, apărută iniţial în revista Iocan, dar nepublicată pînă acum în volum. Închei această introducere cu convingerea mea dintotdeauna că proza scurtă contează enorm. Iar acest lucru i se datorează şi lui Dan Lungu.

(fragment din prefaţa cărţii)

Lansarea cărţii va avea loc duminică, 24 noiembrie, de la ora 12,30, la standul Editurii Polirom din cadrul Tîrgului de carte „Gaudeamus“ din Bucureşti.