Vestitorii lui Dinu Pillat

După 50 de ani de detenţie, literaturii române i se întoarce acasă un roman cu antecedente dramatice şi faimă sulfuroasă: Aşteptînd ceasul de apoi, de Dinu Pillat. Din unghi istorico-literar, evenimentul este pentru Editura Humanitas un vrednic şi surprinzător echivalent al ineditului roman blagian Luntrea lui Caron, publicat în 1990. Numai că dactilograma confiscată în 1959 lui Dinu Pillat şi returnată de CNSAS Monicăi Pillat, fiica scriitorului, la 10 martie 2010, are o constelaţie de semnificaţii mult mai bogată decît manuscrisul cu care Blaga avea să vîslească în apele infernale ale anilor ’50. Pentru un destin pe deplin împlinit – omeneşte, literar şi profesional, precum Blaga – un copac retezat din pădurea fermecată nu înseamnă mare lucru. În schimb, pentru un tînăr care, la 27 de ani, a scris deja două romane şi-l termină pe al treilea – ceea ce-i va aduce aproape şase ani de puşcărie şi, practic, îi va decapita fiinţa literară – o astfel de cezură este sinonimă execuţiei capitale.

Început în 1948 – după Tinereţe ciudată, 1943, şi Moartea cotidiană, 1946 – şi încheiat în 1955, Aşteptînd ceasul de apoi le-a fost dat spre lectură pînă în 1958 lui Vianu, Călinescu, Streinu, Voiculescu, Cioculescu, Andrei Scrima, Barbu Slătineanu, Ion Caraion, Theodor Enescu, Dan Cernovodeanu, Sandu Lăzărescu, Emanoil Vidraşcu, doctorilor Nini Radian şi Aurelian Vlad, aproape toţi condamnaţi în procesul intentat în 1960 „lotului Noica-Pillat“. Eliberat în 1964 şi angajat de G. Călinescu la Institutul de istorie literară şi folclor, Dinu Pillat (1921-1975) nu a mai scris nici un vers şi nici o pagină de proză, doar istorie literară, traduceri şi exegeze dostoievskiene. Oricît de pompos ar suna, e limpede că avem de-a face cu un asasinat literar.


Din 1980 pînă în 2003, cît am lucrat la Institutul „G. Călinescu“, am înregistrat mental o adevărată arhivă sentimentală Dinu Pillat. Fie că vorbeam cu Cornelia Ştefănescu, Marin Bucur, Al. Săndulescu sau Viorica Nişcov, fie cu Mioara Apolzan, Dorina Grăsoiu, Roxana Sorescu, Nicolae Mecu ori Andrei Nestorescu, cînd venea vorba de „minunatul Dinu“, intram invariabil în transa veneraţiei. „Un om al lui Dumnezeu“, o „fineţe hipersensibilă“, „un introvertit pasionat de Dostoievski şi Rilke“ şi care „a murit cu zile, de inimă rea“ în urma concedierii din 1975. Modul în care a fost alungat (aici toată lumea o blama pe Zoe Dumitrescu Buşulenga, chit că şi aceasta va fi fost, la rîndu-i, victima nenorocitelor circumstanţe specifice epocii) a echivalat cu o a doua condamnare, care avea să-i fie fatală.

În mai toate aceste convorbiri venea vorba la sfîrşit despre romanul confiscat în 1959 „şi pierdut“, iar asta se făcea de regulă în şoaptă, cu un soi de complice încruntare, revenind obsedant formula „roman legionar“. Nu doar „cu“, sau „despre“ legionari, ci de-a dreptul o justificare psiho-sentimentală şi socio-narativă a Legiunii, a Gărzii şi Frăţiilor de cruce, cu mult mai „tare“ ca Bietul Ioanide (1953), pereche cu Întoarcerea din rai (1933), Huliganii ş.a.m.d.

Or, aşa cum întru totul adecvat pledează Gabriel Liiceanu în prefaţa ediţiei (şi cum, la fel de convingător, a făcut-o şi la seara „Dinu Pillat“ organizată joi, 20 mai, de Institutul Cultural Român), „romanul nu conţine nici o vorbă de admiraţie pentru mişcarea legionară“, nefiind nici un roman pro-, nici unul anti-legionar. Nici justificare, nici incriminare, ci etalare de substanţe psihologice, instincte, defulări, dezorientări adolescentine între fervorile acneic-reflexive, puseurile anarhiste şi cultul Faptei.

Este pur şi simplu o adiere a Demonilor dostoievskieni pe sol valah, povestea unui grup de tineri din generaţia papiniano-eliadescului Itinerar spiritual (titlul iniţial era Vestitorii), învolburare de misticism şi sexualitate, mesianism, activism, insurgenţă oarbă şi porniri violente, cu impulsuri homosexuale, trădări meschine şi, în final, gratuite, cu clocotirile virginităţii şi iniţieri erotice de grup, măreţe angajări retorice, spaime, indecizii, elanuri şi eşecuri juvenile. Faptul că ne aflăm în intervalul dintre două asasinate – Corneliu Zelea-Codreanu şi Armand Călinescu – comandate de două forţe teroriste complementare, că totul stă sub prefigurarea „omului nou“ visat deopotrivă de Makarenko şi Rosenberg, că Vasia Voinov descinde din Boris Savinkov, iar prototipul doctorului Rotaru va fi fost dr. Noaghia, medicul legionar din Miorcani, fapt este că axul romanului este psihologia adolescenţei febricitare în vremuri de criză, nicidecum apologia crimei şi loviturii de stat, a „sfintei morţi legionare“ etc.

Pe scurt, avem de-a face cu o Legiune filtrată prin Medelenii lui Ionel Teodoreanu şi blagiana Cruciadă a copiilor („murim ca Domnul nostru Iisus Hristos, pentru mîntuirea tuturor“). Nu doar că gingaşul Metaforel i-a povestit autorului contextul proceselor legionare în care a pledat, însă figura lui Ştefan şi relaţia lui suav-fraternă cu Liliana, aburii prieteniei ca amestec de senzualitate ardentă, ambiguitate, dăruire şi sete de abstinenţă (febrila scenă de la p. 209 ş.u. dintre Liliana şi Vasia, cu fecioria care se dăruieşte şi virilitatea care, din patos ascetic, o refuză, rămîne exemplară pentru energetismul şi angoasele generaţiei) necesită o recalibrare urgentă a lui Ionel Teodoreanu ca model scriitoricesc şi uman în cuprinsul acestei noi „întoarceri din rai“. 

Dan C. Mihăilescu este critic literar.