Venus în borcan

21 octombrie 2010   Carte

● Carole Sandrel, Vénus & Hottentote. Sarah Bartman, Perrin, Paris, 2010 

Faptele ar fi următoarele: în anul 1809 este adusă în Anglia o tînără femeie, mai precis o sclavă din sudul Africii, provenind din tribul „hotentot“. O chema Sarah Bartman şi atrăsese atenţia albilor prin forma trupului, mai ales prin prodigioasele ei fese, care erau atît de mari şi mai ales atît de bombate încît abia încăpeau în imaginaţia, în reveriile vinovate şi mai ales în ideea pe care şi-o făcuseră despre cum ar putea arăta un corp de femeie. O asemenea comoară exotică trebuia valorificată. Contra unei sume frumuşele, orice însetat de cunoaştere va putea s-o vadă, ba chiar să-i ridice cu vîrful bastonului poala sumarei rochiţe, pentru a-i vedea mai bine uimitoarea alcătuire. Cu o taxă suplimentară, putea chiar s-o pipăie puţin, să se lămurească dacă se află sau nu în faţa unui specimen uman, sau dacă tocmai a pus mîna pe veriga lipsă din marele lanţ al făpturilor vii. După cîţiva ani de carieră la bîlciurile din Anglia şi Olanda tînăra este adusă în Franţa. La Paris, sub derizoria poreclă de Vénus hottentote, Sarah intră şi pe mîna savanţilor. În pielea goală, este studiată, desenată, măsurată, interogată, însă nu îşi dezvăluie toate tainele. Savanţii se vor bucura din plin de misterioasele ei graţii abia în momentul în care ea moare şi este degrabă cerută pentru o minuţioasă disecţie la Muzeul de Istorie Naturală. În numele ştiinţei, i se face mai întîi un mulaj apoi sînt recuperate cu grijă organele genitale, creierul şi apoi întregul schelet. Baronul Cuvier îşi va prezenta raportul ştiinţific, o adevărată capodoperă de discurs rasist şi sexist. Pînă în 1976 puteau fi admirate la Muzeul Omului borcanele cu formol ce conţineau genitalia nefericitei Venus. În 2002, după un travaliu diplomatic întins pe mai multe decenii, rămăşiţele ei părăsesc muzeul şi ajung în pămîntul de acasă cu onoruri naţionale. Aş zice însă că marele spectacol abia începe. Sarah are acum parte de linişte, însă ieşită din borcan, Venus îşi continuă cariera în cele mai variate avataruri. A devenit subiect de romane, poeme, piese de teatru, film, de studii academice şi proiecte artistice, se vorbeşte azi de Venus Revolution. Venusmania a cucerit planeta, iar operaţiile estetice de mărire a feselor trec astăzi drept cheia succesului. Frumoasei Jenifer Lopez, generosul contur i-a adus mai multă faimă decît talentul de actriţă. 

Totuşi, celebritatea nu se ţine doar după funduri de negresă. În urmă cu doi ani, fotografia unui posterior alb a stîrnit o neaşteptată gălăgie. Pe coperta numărului din Le Nouvel Observateur în care este celebrat centenarul scriitoarei Simone de Beauvoir, apare o fotografie surprinzătoare. Printr-o uşă larg deschisă, vedem din spate o femeie voinică, trecută de prima tinereţe, goală, dar pe tocuri înalte, pieptănîndu-se în faţa oglinzii din baie, în care, peste umărul ei, zărim imaginea reflectată a fotografului. Ea îşi prinde părul cu ambele braţe ridicate, astfel încît privirea noastră cade vertiginos pe bine reprezentatele ei rotunjimi nebronzate. Iată şi textul aplicat peste această fotografie făcută în 1952: Simone de Beauvoir – La scandaleuse. Probabil că Simone de Beauvoir ar fi gustat îndrăzneala editorului de a o livra comercial unui public ahtiat de dezvăluiri la propriu şi la figurat, ar fi măgulit-o, poate, că la aproape un sfert de secol după moarte încă mai poate interesa o fotografie privată, de care cred că era mîndră. Nu cred că ar fi fost de acord cu reacţia extrem de ofuscată a unui grup de feministe manifestînd împotriva tratamentului ireverenţios aplicat de revistă idolului lor, marea autoare a Bibliei feminismului. Dacă n-ar fi fost atît de încrîncenate, aceste autointitulate Chiennes de garde ar fi putut chiar s-o amuze cu revendicarea lor de a vedea cum arată fundul lui Sartre, al lui Levinas, şi desigur al editorului revistei, pe care se grăbesc s-o denumească Le Nouvel Voyeur. Într-adevăr, nimeni nu şi-ar putea imagina un număr dedicat lui Jean-Paul Sartre, care să aibă pe copertă imaginea filozofului cu pantalonii lăsaţi pe vine. Acest scrupul nu funcţionează în cazul celui de-al doilea sex. Însă e interesant că şi în fundul gol Simone de Beauvoir rămîne tot Simone de Beauvoir, fără să fie copleşită de ridicol sau despuiată de aura ei de autoritate, cu adevărat scandalos de puternică. 

Un an mai tîrziu, fesele sînt din nou obiectul unui viu interes datorită difuzării unui documentar pe Arte şi publicării imediate a unui consistent album pe aceeaşi temă: La face cachée des fesses. Adevărat elogiu, abundent ilustrat, albumul încearcă o panoramă consacrată reprezentărilor acestui cărnos detaliu anatomic. Lucrarea are pretenţii docte, dar nu uită umorul, avec une touche d’ésprit libertin. Astăzi ni se pare că trăim într-o lume pe dos, aşa că o fi un semn al timpurilor noastre faptul că fesele sînt aduse tot mai în faţă.

Mai multe