Unde ești acasă: înăuntru sau afară?
Întrebare fără vîrstă şi geografie, potrivit temperamentului, istoriei, eredităţii, mediului, tuturor celor care-ţi compun firea şi-ţi determină destinul.
N-o să fac tocmai cititorilor Dilemei vechi teoria chibritului privind deosebirile dintre seminţiile de păstori şi cele de navigatori, dintre sedentari şi nomazi, dintre Nord şi Sud, firile de munte faţă de cele de cîmpie ori deşert. Dintre cultivatorii de cereale şi crescătorii de vite. Sau dintre băutorii de bere şi cei de vin, faţă de dăruiţii tăriilor alcoolice. Cît pot fi de atraşi podgoreanul sau apicultorul de mirajul oceanului şi cît să-şi viseze marinarul sau beduinii o livadă aromitoare, plină de stupi şi bortilită de cîrtiţe?! Dar la toate astea m-am gîndit mereu, atunci cînd mă-ntrebam de ce nu simt nici fir de dorinţă de-a ieşi din ţară, legîndu-mi tot mai sofisticat nepăsarea (nu vă spun de cîţi prieteni condamnată!) de esenţa ruralităţii noastre, de ancestrala „legătură a românului cu pămîntul, lanurile şi pădurea“ ş.a.m.d. Am avut profesori, colegi, rude şi prieteni care trăiau 11 luni pe an numai cu gîndul la paşaportul care să-i ducă de revelion măcar la Varşovia, Dresda, Sofia, de nu la Paris. În cei trei ani pierduţi ca traducător dactilograf la „ICE Mecanoexportimport“ (i.e. „stagiul obligatoriu în producţie“) aveam să văd cîteva cazuri dureros de exemplare pentru ce va să zică obsesia străinătăţii, magia plecării, psihoza alienantă a ieşirii din ţară. Specialişti desăvîrşiţi, multilingvi, oameni cu două, trei facultăţi, ajunşi literalmente nevropaţi din pricina „neieşirii vizei“, a vreunei anonime ucigaşe ori a „întoarcerii de la scara avionului“. M-au lecuit pe vecie, îmi ziceam eu, de obsesia magicului Afară. Vizuina şi ograda, punctate cînd şi cînd de-o banală drumeţie carpatină, îmi erau cît se poate de dulce suficiente. Cînd îmi vedea indiferenţa la chestiune, Marin Bucur, care visa la Paris cel puţin cîteva ore pe zi, se încrunta patern, avertizîndu-mă că „lumea este atîta cît o vezi“ şi că „puţin călătoreşti, puţin cunoşti“. El m-a avertizat cel dintîi că, odată intrat la idee, adică odată ieşit, te îmbolnăveşti fără leac. Pe atunci, însă, am rîs copios de ceea ce consideram a fi un moft, un chiriţism. Unul înduioşător, de înţeles la o adică, dar nu mai puţin meprizabil. Şi cum oare să-i fi înţeles tocmai eu pe unii profesori de franceză care ascultau numai Radio France, făceau pe dracu-n patru să pună mîna pe-un Truffaut ori pe casetele cu Apostrophes-urile lui Pivot, oameni care şi-ar fi tăiat un deget pentru un abonament la Paris Match, făcînd săptămînal drumuri „pe Iorga“, la paşapoarte, ca la Mecca, doar-doar or mai ajunge cîteva zile pe malurile Senei, la FNAC şi „marché aux puces“. Prin 1987, cînd m-am hotărît şi eu să fac demersuri pentru o plecare (cei năpăstuiţi de asiduităţile cu pricina au fost Zoe Dumitrescu-Buşulenga şi D.R. Popescu) a fost exclusiv din sfinte raţiuni paterne. Îmi găsisem fiica (era prin clasa a IV-a), venită de la şcoală, întinsă pe pat ca-ntr-un exerciţiu de yoga, inspirînd evlavios aroma unui ambalaj de ciocolată... primit cadou! Conţinutul îl mîncase „milostivul“ coleg de bancă, fiu de „oameni cu posibilităţi“ (sinucis între timp). Atunci am luat foc şi uite-aşa, la 34 de ani, am acceptat şi eu că ar fi bine să ies măcar pînă la Belgrad, să-mi pot blagoslovi copilul cu un Nestlé, un Finetti, un Suchard, ceva. (N-a fost să fie pînă-n 1990, cînd, exact din Belgrad, am venit acasă cu un gentoi de vreo zece kg bucşit numai cu dulciuri.)
Nu ştiu ce blesteme plătesc, fapt e că la aproape şaizeci de ani am dat rău în damblaua plecărilor. E ca una dintre acele frenezii maniacale de andropauză, care te fac să aspiri pe nemestecate şi negîndite orice risc. Numai ce ne-am întors de-o săptămînă din Belgia şi Olanda, că deja vorbim de-o Londră sau Barcelonă pentru vara viitoare, de-un revelion budapestan, de-o Irlandă (prea scumpă, ca, de altfel, Scoţia şi Croaţia) ori măcar de-un Nesebar, un Veliko Tîrnovo, că tot îmi face ritmic poftă Vintilă Mihăilescu, povestindu-şi dilematic suavele îndulciri levantine. Din 1990 încoace, am tot umblat, ce-i drept, pe-Afară, dar niciodată cu patimă, în transă, cu sentimente ultimative. Eurocentric şi balcanofil, anti-exotism, non-asiatic şi anti-ocean, credeam doar că am dobîndit, în fine, încă una dintre minimele cerinţe de igienă mentală ale intelectualului care se respectă. Şi pe care generaţia lui Maiorescu, de pildă, o slujea nesmintit, mergînd vara şi iarna la Biarritz şi la conac, la Roma, Viena sau Paris şi apoi la moşie. La început, n-a fost decît simpla dorinţă de-a bifa chestiile. Ajungeam şi noi pe unde ne tot povestiseră prietenii. Cu timpul, agenda turistică a lăsat locul jurnalului de idei. N-am mai străbătut îmbătaţi de miasme pieţele de peşte şi brînzeturi, ci am început colindul marilor galerii de artă. Pentru ca, după bucşirea vizual-mentală, să dăm frîu liber celei mai febril-fermecătoare manii de cuplu pe care o slujim, Tania şi cu mine, de aproape patru decenii. Sociometrie, aşa-i zicem noi maniei de-a face speculaţii la nesfîrşit pe seama fizionomiilor întîlnite, a întîmplărilor şi contextelor de tot felul. Cred că multe cupluri bine sudate se delectează cu plăcerea asta nevinovată. Să-ţi petreci dimineţile pe Corso şi serile pe faleză, să cutreieri parcurile şi muzeele, să sirotezi o cafea sau o bere la măsuţa de pe trotuar, să aluneci pe trotuare holbîndu-te din vitrină-n vitrină – totul cu privirea aţintită la ceilalţi, trăgînd cu urechea la şoaptele trecătorilor, ascultîndu-le tocmeala cu negustorii şi făcînd infinite conjecturi despre statutul lor social, financiar, marital, apoi comparîndu-le specificul etnic, vigoarea tradiţiilor, prejudecăţile, complexele de superioritate sau inferioritate ş.a.m.d.
Prin aceste mici şedinţe de extaz domestic ne-am vindecat de idealizarea străinătăţii, risc inconturnabil pentru neofiţii în materie. Am văzut bine mersi că există şi Dincolo meschinărie şi xenofobie, pungăşie, cinism, făţărnicie, clientelism, corupţie şi mafiotism, ne-am simţit trataţi ca slugile, deşi plăteam aceleaşi preţuri cu localnicii, pe scurt, ne-am înţeles mai bine deopotrivă atuurile şi carenţele. Niciodată nu am blamat ceauşismul mai direct, mai epidermic şi mai sufleteşte ca-n faţa automatelor pentru bilete, a bancomatelor, a opulenţei din supermarché-uri şi a tot ce ne exfolia sadic ignoranţa estică. Acum, bunăoară, pe cît m-a încîntat biciclismul din Amsterdam (adevărat blazon etnic, de cod moral şi spirit civic), pe atîta m-a contrariat mîrlănia flamandă. La Florenţa, măcar, trufia locală se manifesta net, cavalereşte: cu toţii eram nişte pigmei pe lîngă chelnerii şi negustorii cu alură de principe. La Bruges, însă, cînd eşti întrebat cu seacă încruntare „Vous êtes russes?“, cînd eşti busculat de un localnic numai fiindcă ai căscat gura la o vitrină şi el n-a avut loc de tine, iar argintarul refuză sastisit să-ţi arate un amărît de pandantiv, convins că „n-ai tu moacă de el“ – apoi adio fantasme!
Dar tot nu v-am spus cum se leagă toate astea de Zen-ul lui Cărtărescu, aşa cum promiteam în articolul de joia trecută. Da’ ce, dau turcii?!
Dan C. Mihăilescu este critic literar. Cea mai recentă carte publicată: Şi aşa mai departe? Viaţă literară IV: august 2008 – mai 2010, Humanitas, 2011.