Un yankeu la curtea regelui Ferdinand
● W. Culbertson, A.M. Owsley, Pagini de jurnal. Doi diplomați americani în Bucureștiul interbelic, Editura Vremea, București, 2018.
William Culbertson a stat relativ puțin în România, dar suficient pentru a da o imagine destul de fidelă a țării din ultimii ani de domnie ai regelui Ferdinand. Trimis ca ambasador al Statelor Unite la București, Culbertson a fost interesat mai mult de experiența personală și culturală a misiunii sale, decît de cea diplomatică. O dovedește jurnalul lui, care, după „debrifarea” necesară în acest caz – e vorba totuși de un american cu convingeri anti-monarhiste și anti-clericale evidente – rămîne plin de observații proaspete și valide.
Notele lui Culbertson țin de mai multe registre: minorități, moravuri, expresii ale religiozității. Spre deosebire de România postbelică, România regilor a fost un conglomerat de etnii și credințe. Culbertson l-a experimentat prin călătoriile sale din deceniul trei al secolului trecut în Basarabia, Dobrogea, Bucovina, Banat și Ardeal. A remarcat prezența insistentă a evreilor. ”În aproape fiecare oraș (din Basarabia) în care am fost, evreii constituie jumătate din populație”. În zona Tighinei, a dat de Șaba, „o colonie elvețiană adusă aici de țarul rus în 1821”. A vorbit despre bulgarii care au venit în Basarabia ca să scape de persecuția turcă și de obligația de a deveni musulmani. Au reușit să rămînă creștini, dar ”cu Biblia tradusă în turcă”. Tot la nord de Deltă, ambasadorul a întîlnit o minoritate germană, refugiată aici după războaiele napoleoniene și în urma încurajărilor împărătesei Ecaterina a Rusiei. Germanii fac notă aparte, cu satele lor „ostentativ mai răsărite”. „În cei 17 kilometri de la Tatar-Bunar la Sărata se poate vedea neșansa raselor în civilizație. Fiecare are același mediu, și cel puțin inițial, o șansă egală. Germanii au arătat ce pot face inteligența și munca serioasă aici. În casa de la Sărata (la Herr și Frau Gottlieb Rüb) era chiar un frigider”, a consemnat el.
Observațiile lui Culbertson trec deseori dincolo de latura descriptivă. În Basarabia, remarcă el, unde e „un amestec de rase mai încurcat decît în Macedonia sau oriunde altundeva în lume”, nu există mișcări de secesiune, spre deosebire de Bucovina, „amestec groaznic de naționalități și istorie”, în care mișcarea iredentistă ”este cel puțin parțial în legătură cu comuniștii ucraineni de peste Nistru”. La Balcic, vede case vechi turcești, pietre vechi de mormînt, minarete și turci. „Asta nu e România, asta nu e Bulgaria, asta este Turcia”, rezumă el. La fel, Banatul ”nu e românesc decît din punct de vedere politic. Cultura de aici e germană, după cum în Basarabia e rusă și în Transilvania (Ardeal) – maghiară și germană”. „Pretențiile românilor în Transilvania se bazează pe numere; se spune că sînt mai mulți români – prin urmare, Bucureștiul trebuie să conducă. Dar acei români sînt săraci și ignoranți – o pătură de țărani nu departe de iobăgie. Intelectualii, cei educați, sînt maghiarii și sașii. Deci Bucureștiul guvernează peste rasele și clasele superioare ale Transilvaniei în numele țăranului român sărac”, explică ambasadorul. Cum metabolizează românul de rînd situația întoarsă, teoretic, în favoarea sa? „Românii nu par agresiv intoleranți. Dar nici nu pot fi numiți toleranți; sînt doar indiferenți și inerți”, mai spune el.
Vaselina strămoşească
Culbertson e fascinat și de expresiile religioase întîlnite. Evreii de pe Siret folosesc un fir întins pe străzi (juden-draht) care le menține aparența nepărăsirii casei în timpul Sabatului. Lipovenii de la Fîntîna Albă, pentru că nu au voie să bea, „mănîncă alcoolul cu lingura”. „Se pare că nu e om care să nu vrea să își înșele Dumnezeul!” exclamă Culbertson. La biserica Sf. Gheorghe din Suceava „au un sfînt stafidit într-o cutie”, iar bărbații „fac plecăciuni în fața icoanelor”. „Dacă România ar cheltui pe poduri etc., o parte din banii pe care îi cheltuiește pe biserici, țărănimea s-ar apropia de confortul minim la care are dreptul un popor”. Văzînd cum țăranii își sfințesc medicamentele primite de la doctor, el spune: „În România, preotul este încă un vraci”.
Experiența întîlnirilor cu regina Maria nu îl ajută pe Culbertson să își atenueze opiniile anti-monarhiste. „De cîte ori o văd pe regină mă simt ca și cum e pe cale să îmi ceară un împrumut sau un cadou”. Consemnează că „relațiile neobișnuite” ale prințului Știrbei cu regina „sînt acum publice”. „Carol, se spune, ar fi poreclit-o pe Ileana Știrbita – o aluzie la paternitatea ei”. Întîlnește pe Bistrița un convoi de bușteni „de pe domeniul regelui”. „Regele, afacerist”, a notat, lapidar și ironic. Meditînd în contextul unei întîlniri cu familia regală a Greciei, aflată în bejenie la București, ambasadorul opinează că revoluția rusă ”a degenerat în cruzime”, dar a fost, “poate, singurul mod de a distruge orgoliul întronat, aroganța, corupția și disprețul pentru orice fel de dreptate socială și politică”.
Culbertson arată că în Europa, „democrația nu mai e în siguranță”. Cuvinte profetice, care și-au găsit confirmarea peste numai 15 ani și în România. Iar notele sale privind moravurile politice și sociale din țară par să-și mențină actualitatea. ”Factorul uman e cea mai serioasă problemă la Roșia Montană. Există în sat persoane care cumpără de la muncitorul care fură, și vînd la rîndul lor altora care, spune directorul Adolf Sieber, au relații influente la București”. În altă parte: „Omul de afaceri Henry Ulen e aici pentru un contract cu Bucureștiul. Unul dintre românii care îl ajută a spus că “a dat cu vaselină” ca să înlăture opoziția”. Episodul guvernantelor e si el emblematic: „Iarna trecută, lady Dering (soția ambasadorului britanic) a vrut să dea o petrecere pentru guvernantele din colonia britanică. Nu a fost un succes pentru că guvernantele care aveau grijă de copii ziua nu au vrut să se asocieze cu guvernantele care duc copiii la culcare”. Culbertson încheie profesoral: “Incidentul relevă caracteristicile societății bucureștene, de la guvernante în sus”.
Ionuț Iamandi este jurnalist la Radio România Actualități.