Un trecut, totuși, nepătat

● Marta Petreu, Blaga, între legionari și comuniști, Editura Polirom, 2021.

Nu, Blaga nu a fost nici legionar, nici comunist. Nimic din fibra lui interioară (contorsionată, firește, ca a oricărui creator puternic) nu a rezonat cu toxinele extremelor ideologice. E concluzia la care ajunge, după 350 de pagini de investigație, Marta Petreu. Detractorii autoarei (mult mai numeroși decît ar trebui să suporte o cultură sănătoasă) se vor dezumfla amarnic, neavînd cu ce se război de vreme ce „obiectul” pretinsei lor pioșenii nu e, de astă dată, „atacat”. Atacați, în definitiv, nu fuseseră nici Nae Ionescu, nici Cioran, nici, mai recent, Sebastian. Despre ei, Marta Petreu spusese doar adevărul propriilor sale cercetări, solid construite documentar de fiecare dată și excelent interogate critic. Dar ce folos?! Emoția colectivă bate, la noi, orice argument, iar convingerea personală („transportată” aproape religios) o ia binișor înaintea rațiunii. Diferența e esențială: între a-l inocenta pe Blaga pentru că e Blaga și a desfășura, cum face Marta Petreu, o rețea completă de dovezi e o distanță de neredresat. Non idem est si duo dicunt idem.

Ce „zice” autoarea e, așadar, limpede. O face însă în așa fel încît, după această carte, dosarul poate fi definitiv clasat. Fără recurs, fără strategii ocolitoare. Pe scurt: informația conform căreia Blaga ar fi avut simpatii (sau adeziuni) legionare e cît se poate de nerezonabilă. La originea ei stă o formulare eliptică, deasupra căreia au crescut, în timp, prin colportaj sau cu vădită rea-credință, alte și alte sugestii ori chiar interpretări. Pare incredibil, dar Marta Petreu le culege pe toate, le deșiră răbdător, izolîndu-le, și le probează individual falsitatea. Ar fi putut alege calea ușoară: nimic din gîndirea lui Blaga nu poate fi pus în legătură cu doctrina Legiunii. Xenofob nu a fost, rasist nici atît, cu teologii ortodocși a fost în conflict (vezi cazul Stăniloae). Importante, fără-ndoială, aceste observații nu au totuși, singure, forța de convingere pe care o are, de exemplu, recontextualizarea unei pagini din jurnalul lui Vasile Băncilă. Mica șuetă pe care acesta o rezumă (v. p. 25) nu se referă, așa cum s-ar putea înțelege în lipsa datelor, la o apropiere de Codreanu, ci la disperarea de a fi rămas, dintr-odată, șomer. Și mai riguros e deconstruită o afirmație tîrzie a lui Cioran (transcrisă în jurnalul Sandei Stolojan, v. p. 228) în marginea unei ipotetetice întîlniri cu Blaga. Aici, Marta Petreu întreprinde o adevărată reconstituire arheologică: ordonînd toate întîlnirile dintre cei doi, arată (din nou: fără întoarcere) că detaliile invocate de autorul Schimbării la față... cad, la o verificare atentă, în afara realității.

Cum mi-e imposibil să contrag cumsecade întreaga demonstrație (ea trebuie citită și chiar „auscultată”), mă mulțumesc să atrag atenția asupra părții a patra a studiului, „A fost Avram Iancu dedicată lui Zelea Codreanu?“, veritabil microroman de idei cu final fericit. Punctul de plecare e înalt polemic: Marta Petreu combate apropierile pe care, într-un articol din 2003, William Totok le făcea între profilul revoluționarului pașoptist, așa cum se desprinde el din piesa lui Blaga, și acela al lui Zelea Codreanu. Deloc neinteresantă, luată în sine, teza lui Totok pune în evidență, printre altele, cîteva detalii frapante și, cel puțin la prima vedere, tentante: la Blaga, de pildă, Avram Iancu e frecvent numit „Căpitan” (deci nu „Crăișor”). Coincidența pare spectaculoasă, concurată fiind, într-un rînd, de compararea charismaticului lider al revoluției cu un „arhanghel” și de alte posibile sugestii, uneori cu aer vaticinar (discursul lui Iancu, așteptînd ca peste ani, alții să vină să facă, zice el „Împărăția noastră”). Ce știe, însă, Marta Petreu și nu pare să fi consultat cercetătorul german e că Blaga s-a folosit, scriindu-și piesa, de monografia lui Silviu Dragomir din 1924, în care foarte multe dintre aceste posibile „coincidențe” se regăsesc ad litteram, nemailăsînd loc de speculații sau de (supra)interpretări. Așa cum nu lasă nici – ținută pentru finalul secțiunii – proba inatacabilă, rezultată din studierea manuscriselor.

Un ultim cuvînt. Printre firele excepționalei sale pledoarii (una dintre cele mai bune din literatura ultimelor treizeci de ani), Marta Petreu lasă să se citească o constatare cu rezonanță morală: multă mizerie umană poate atrage în jurul lui un om în chip radical (și vehement) nevinovat...

Cosmin Ciotloş este critic literar și lector la Facultatea de Litere din București. Cea mai recentă carte publicată: Cenaclul de Luni. Viața și opera, Pandora M, 2021.