Un mic desant liric

● Noua poezie basarabeană, Antologie şi prefaţă de Dumitru Crudu, Editura Institutului Cultural Român, 2009.

Cea mai importantă contribuţie basarabeană la cultura română este pop-ul: mai întîi Doina şi Ion Aldea Teodorovici, apoi Zdob şi Zdub, O-Zone, Alternosfera, Trigon, Anna Lesko, Pavel Stratan şi Alexandrina Hristov. Acest lucru fiind stabilit, putem trece şi la literatură. Privind în urmă, tinerilor romancieri basarabeni pare să le fi fost relativ uşor să publice şi să se afirme în România: Alexandru Vakulovski a publicat deja trei romane (primul, Pizdeţ, încă din 2002), Ştefan Baştovoi are chiar două ediţii la Iepurii nu mor, iar Iulian Ciocan (Înainte să moară Brejnev), Andrei Ungureanu (Războiul fluturilor, în colaborare cu Paul Cernat), Dumitru Crudu (Măcel în Georgia) şi Mitoş Micleuşan (Kasa Poporului) au avut parte de o receptare bună şi ca prozatori (acesta din urmă avînd contribuţia lui la cultura populară cu proiectul Planeta Moldova). Poezia tot Cenuşăreasa genurilor artistice a rămas, astfel că, dacă nu e vorba doar de o deficienţă personală, tinerii poeţi basarabeni sînt cunoscuţi exclusiv în cercul strîmt al breslei.

Antologia noii poezii basarabene realizată de fostul fracturist Dumitru Crudu are semnificaţia unui desant liric: poeţii basarabeni scriu şi publică printre noi, dar, cu excepţia cîtorva nume, au rămas pierduţi în peisajul liric românesc eterogen. Majoritatea celor incluşi în acest volum au făcut sau au continuat studiile superioare în România, au publicat (şi) în reviste româneşti, o parte dintre ei tipărindu-şi volumele la editurile de dincoace de Prut, astfel că mă gîndesc dacă nu cumva titulatura de poeţi basarabeni n-ar trebui abandonată. Mai ales că, cel puţin prin selecţia de faţă, amprenta culturală – background-ul socio-politic basarabean – nu construieşte şi nu întreţine o diferenţă semnificativă. Cum unii dintre aceşti scriitori sînt bilingvi, am putea vorbi despre varianta soft a unui multiculturalism post-sovietic, dar nu văd de ce poezia de aici ar trebui tratată altfel decît ca fiind românească. Temele, limbajul, influenţele sînt relativ aceleaşi. Citindu-i pe cei 24 de poeţi din această antologie (născuţi între 1968 şi 1995) remarc, totuşi, puţinătatea referinţelor sovietice. Da, apare Lenin de cîteva ori, dar şi Che Guevara; e menţionat Vîsoţki, dar şi Ioan Es. Pop, Ginsberg sau Jim Morrison; iar pe măsură ce vîrsta poeţilor scade, referinţele estice sînt abandonate aproape cu totul în favoarea celor occidentale. De altfel, pentru a aborda din unghi sociologic antologia de faţă, mai mult de jumătate dintre poeţi au studiat filologia şi jurnalismul (cei mai mulţi), Dreptul şi alte facultăţi de artă, colaborează la reviste online, scriu, joacă sau au altă legătură cu teatrul ori fac parte din grupul Human Zone care se ocupă cu tot felul de happening-uri literare – o deschidere culturală care contribuie decisiv la sincronizarea/integrarea acestui nou lirism basarabean în cel românesc.

În prefaţa sa, intitulată „Noua poezie basarabeană: între dezamăgire socială şi optimism individual“, Dumitru Crudu nu accentuează şi nu afirmă cu orice preţ ideea diferenţei, dar nici nu apropie în vreun fel poezia basarabeană de cea românească, cum mie mi s-ar fi părut firesc. Citează din Alexandru Muşina care a vorbit despre „poezia dezamăgirii sociale“ la basarabeni şi subliniază el însuşi tema „minciunii sociale“, dar acestea nu sînt teme naţionale, nu sînt exclusivităţi lirice basarabene şi cu adevărat interesant ar fi (fost) relaţionarea discursurilor socio-poetice ale unor Ştefan Baştovoi, Iulian Fruntaşu, Mihai Vakulovski, Pavel Păduraru sau Dumitru Crudu însuşi cu revoltele unor Marius Ianuş, Andrei Urmanov sau Elena Vlădăreanu. Spun toate astea şi pentru că, deşi dedicată tinerilor torturaţi de poliţia de la Chişinău în evenimentele de exact acum un an, selecţia poemelor este prea puţin politică. Substratul socio-politic de care vorbeşte Dumitru Crudu nu este atît de puternic, este difuz, deci, universal. Ţara/patria nu apare aici ca o temă predilectă, nu se declamează ideologic şi nu e mai multă revoltă colectivă decît nostalgie personală. Poemele de aici nu sînt nici apeluri, nici declaraţii, nici rezoluţii, variază de la expresionism la minimalismul biografic şi prozaic pe temele generale ale copilăriei, ale relaţiilor de dragoste şi de familie, ale comunicării şi locuirii, ale singurătăţii, izolării şi alienării, ale bolii şi morţii. „Poezia Anei Rapcea, a Lilianei Armaşu sau a lui Andrei Ungureanu este expresia retragerii şi baricadării într-o lume interioară izolată faţă de degringolada şi descumpănirea din societatea basarabeană“ – scrie prefaţatorul. Poezia celor menţionaţi rezistă însă şi/mai ales scoasă din contextul geopolitic, o abordare politizată nefăcînd decît să-i limiteze şi să-i orienteze sensurile. Or, un poem univoc e un poem mort. Liliana Armaşu, de pildă, mi se pare printre cei mai buni poeţi din antologie şi nu ştiu de ce poemul „cînd (nu) ţi se întîmplă nimic...“ ar trebui citit politic: „cel mai mare eveniment din viaţa ta / e atunci cînd (nu) ţi se întîmplă nimic – / cînd te afli într-o cameră, singur / nesigur de ceea ce eşti / iar ceilalţi te-au uitat, fii pe pace / anume pentru aceasta le eşti recunoscător / pentru că şi tu ai uitat de toţi şi eşti fericit / că (nu) ţi se întîmplă nimic / stai aşa, pur şi simplu, / cu ochii legaţi de tavan sau de podea / intrat ca într-o mică eternitate etc.“ O altă poetă bună este Diana Iepure şi chiar despre acest lucru, al ignorării oricărui substrat politic, vorbeşte în excelenta similiproză „Odă borcanelor“, un ecou – dacă vreţi – la volumul de debut al lui Dan Sociu. În poemul „sînt iubire“ al lui Andrei Gamarţ, unul dintre cele mai bune ale antologiei, apar nişte „oameni în scurte de piele“ care bat o familie, dar poemul e mai degrabă mistic decît politic. La fel ca un alt poem foarte bun, „noul iosif“, al lui Vadim Vasiliu (pentru a menţiona toate cele patru nume chiar mi-au atras atenţia în mod deosebit).

Da, am remarcat puţine nume, iar asta din cauza selecţiei ale cărei criterii par să fi fost, în ideea reprezentativităţii, prea... tolerante. Antologia n-are, propriu-zis, o viziune (de unde şi incongruenţa dintre prefaţă şi poeme), este eterogenă şi inconsistentă: sînt prea mulţi poeţi, din cel puţin două generaţii (există diferenţe de 30 de ani între ei), de valori inegale (unii au publicat cîteva cărţi, sînt premiaţi şi membrii ai USM, alţii nici măcar n-au debutat în volum) şi cu prea puţine texte (24 de poeţi acoperă mai puţin de 150 de pagini de poezii). În lipsă de altceva însă, antologia lui Dumitru Crudu este, ca iniţiativă, onorabilă şi binevenită.