Un maghiar la Gherla
• Ádám Bodor – Zsófia Balla, Mirosul puşcăriei, traducere de Marius Tabacu, Editura Curtea Veche, 2011.
Unul dintre cele mai bune lucruri întîmplate literaturii noastre în ultimul deceniu este faptul că i-a „recuperat“, cît de cît, pe scriitorii români bilingvi, dar, mai ales, pe scriitorii străini de origine română sau doar născuţi aici. Şi nu mă refer, acum, la generaţia „clasicilor“ Cioran – Eliade – Ionesco sau la Paul Celan, ci la cei (mai) tineri. Dintre toţi aceştia (dacă se-ntîmplă să las pe-afară vreun nume important, doar memoria capricioasă e de vină), Ioan P. Culianu, Andrei Codrescu şi Cătălin Dorian Florescu sînt traduşi aproape integral; Herta Müller a trebuit mai întîi să ia Premiul Nobel ca să apară şi în limba română; Eginald Schlattner, Richard Wagner, Gabriela Melinescu, Dumitru Radu Popa, Petru Popescu, Anamaria Beligan şi Aglaja Veteranyi au fiecare cîteva cărţi de proză traduse; mai sînt eseiştii: Matei Călinescu, Virgil Nemoianu, Toma Pavel, Vladimir Tismăneanu, Călin-Andrei Mihăilescu sau Marius Babias; unii încă „aşteaptă“ să fie traduşi cum trebuie – precum Oskar Pastior şi Dieter Schlesak, spre exemplu; alţii abia acum sînt descoperiţi şi de către cititorii români, fie pentru că tocmai au debutat, cum e Marius Daniel Popescu, fie pentru că doar în ultimii ani editurile s-au arătat interesate de literatura lor. Şi aici e cazul, poate cel mai interesant, al scriitorilor maghiari născuţi în Ardeal: Attila Bartis (n. 1968, Tg. Mureş), György Dragomán (n. 1973, Tg. Mureş) şi, cel mai recent, Ádám Bodor (n. 1936, Cluj), tradus anul trecut cu cele mai cunoscute două romane ale sale: Vizita arhiepiscopului (Editura Polirom) şi Zona Sinistra (Editura Humanitas).
Mirosul puşcăriei este, pur şi simplu, una dintre cele mai interesante cărţi-interviu pe care le-am citit şi o perfectă introducere/addenda a romanelor lui Ádám Bodor. Zsófia Balla – ea însăşi scriitoare şi jurnalistă, s-a născut de asemenea la Cluj, iar din 1993 trăieşte la Budapesta – cunoaşte foarte bine şi biografia, şi opera lui Ádám Bodor, ştie ce să-l întrebe şi cum să-l provoace, dar, mai ales, unde să insiste. De altfel, trebuie că nu i-a fost prea greu întrucît Ádám Bodor are vervă, umor, o poftă de a povesti şi o memorie a detaliilor extraordinare. Cartea-dialog a celor doi (publicată în 2001) se referă, aproape exclusiv, la Ardealul natal multietnic, zonă est-europeană prin excelenţă de graniţă, şi la perioada petrecută de scriitor la Cluj, concentrîndu-se, de fapt, pe cei doi ani, ’52-’54, petrecuţi de Ádám Bodor, pe atunci un adolescent de 17 ani, la închisoarea Gherla. Povestea detenţiei politice este relatată amănunţit şi are meritul, în primul rînd, de a revela un tip de experienţă – cel al disidenţei maghiare în România – despre care, din păcate, nu ştim mai nimic. Spune Ádám Bodor: „De obicei, la vîrsta aceea se formează asociaţiile de drumeţie, încep să se înfiripe cercurile colecţionarilor de fluturi, se pun bazele formaţiilor de muzică, ale bandelor de tîlhari şi ale cercurilor literare. Dar situaţia de atunci a făcut ca eu să devin unul dintre membrii fondatori ai Uniunii Tinerilor Anticomunişti, adică IKESZ. Voiam să răsturnăm regimul. Eram aproape toţi elevi ai Colegiului Reformat din Cluj. Situaţia politică de atunci e cunoscută: cu cîţiva ani în urmă comuniştii preluaseră puterea şi atrocităţile erau în toi... Chiar dacă organizaţia noastră nu avea un caracter antiromânesc, fiind maghiari, noi chiar nu ne puteam imagina viitorul regiunii decît sub forma unui Ardeal liber, organizat, bineînţeles, după principii democratice, sub conducerea noastră. În acele condiţii, eu visam la portofoliul ministerului de externe.“ Acuzat de trădare de ţară, tatăl lui, economist de profesie, se afla deja la Canal, astfel că adolescentul Ádám Bodor fusese exmatriculat înainte de bacalaureat, şi impulsul revoluţionar descris mai sus era cît se poate de romantic, adică sincer, înflăcărat, naiv, şi chiar livresc (asasinatul unor activişti comunişti maghiari, de pildă, era plănuit şi inspirat de o crimă dintr-un roman de Edgar Wallace). Arestarea s-a petrecut în urma unei acţiuni în care adolescenţii anticomunişti au umplut Clujul cu manifeste instigatoare tipărite pe hîrtie igienică la o tipografie de jucărie: „Textul era deplorabil: «Oameni, luptaţi împotriva terorii cîinilor roşii, care vă arestează părinţii, fiii şi vă distrug viaţa întregii familii. Conducerea»“.
Interogarea şi perioada detenţiei la Gherla („un loc mult mai cumplit chiar decît se zvonea“) sînt povestite cu mare artă de Ádám Bodor. „Reeducările“ prin tortură ale colegilor de detenţie săvîrşite de, atenţie!, studenţii legionari convertiţi – printre aceştia chiar viitorul părinte Calciu: „faptul că acum numele lui se află printre cele ale martirilor ţine de imaginea denaturată a unei epoci denaturate“ – oferă cîteva momente teribile, frisonante, care alternează cu situaţii, unele, extrem de emoţionante, altele de un comic absurd rar, aşa cum este, de pildă, scena reconstituirii, imediat după proces: „Ne-au dat cîte un maldăr de manifeste şi ne-au pus să reluăm scena, aşa cum s-a petrecut în realitate. La început au fost nevoiţi să ne îmboldească, am dat un spectacol jalnic, plin cu elemente parodice: răsfiram peticele alea de hîrtie cu mişcări largi, de parcă am fi fost la semănat. Uneori vîntul mai lua cîte unul, atunci pandurii vigilenţi începeau să alerge cu braţele ridicate, nu cumva curentul să-l ducă dincolo de gard sau, Doamne fereşte, chiar pe stradă de unde le mai adunaseră o dată cu mîinile lor harnice“.
Scăpat de la Gherla puţin mai repede în urma unor intervenţii chiar la Dej, Ádám Bodor a ales apoi să studieze teologia reformată, nu din vreo chemare religioasă, ci ca un refugiu, întrucît acolo istoria şi filozofia nu erau impregnate de leninism şi, pînă la plecarea sa din ţară în 1982, se conturează încet-încet cariera lui de autor de povestiri la revista Utunk, debutat apoi şi în volum, în 1969. Poveştile sale legate de pasiunea pentru Munţii Rodnei şi prieteni (de altfel, scriitorul îşi face portretul unui tip mai degrabă solitar, retras mereu în natură, vizibil marcat de experienţa detenţiei sale şi a tatălui său: „am încercat să supravieţuiesc pendulînd între piscurile munţilor şi prieteni“), scurta tentativă de a deveni pictor (alt episod de un comic fabulos), reconstituirea atmosferei boeme şi a vieţii literare maghiare clujene, încercările de emigrare în condiţiile dosarului politic, toate istoriile sale au deopotrivă accente nostalgice şi de frustare, conţin mult umor, dar şi tristeţe. Iar cînd vorbeşte despre „iluziile trecutului“ şi despre dezastrul din puşcărie care l-a marcat profund, despre îndîrjirea de a nu se mai întoarce sau despre condiţia sa de scriitor maghiar „musafir“, „privat“, situat mereu la graniţa dintre Ardeal şi Ungaria („am rămas pe de lături“), ignorat aici, refuzat dincolo, plecat, dar tentat de întoarcere, confesiunile lui Ádám Bodor sînt extrem de emoţionante: „Între timp, în anii care au trecut, s-a întîmplat ceva cu mine. Cu sufletul meu de imigrant. Sau, probabil, asta vine odată cu vîrsta şi numai limitarea timpului rămas, sentimentul instinctiv şi permanent al efemerităţii, mă duce tot mai des cu gîndul la plaiurile părăsite de acasă... Cînd ajung la Piatra Craiului, palpitaţiile nu mai sînt de angoasă, ci de bucuria revederii, de emoţie, cînd simt mirosul de fîn sau cînd îmi trece prin faţa maşinii cîte un bătrîn în opinci sau cîte o găină cu fundul dolofan. Şi toate acestea, în ambivalenţa lor, sînt din ce în ce mai intratabile“.
Extraordinar povestitor, plin de umor, cu un acut sentiment al istoriei şi al dramei celui plecat din locul de baştină, Ádám Bodor oferă o privire retrospectivă asupra comunismului românesc, absolut necesară. De altfel, vorbind deopotrivă despre „conştiinţa ardelenească“ şi şovinismul maghiarilor, despre politica internă românească deplorabilă faţă de maghiari, despre multinaţionalism şi toleranţă, trecut, graniţă şi convieţuire, confesiunile sale au o dimensiune politică ce rămîne neapărat de aprofundat. Un scriitor care trebuie descoperit!