Un fluviu liniștit

l Marilynne Robinson, Galaad, traducere de Gigi Mihăiță, Editura Litera, 2023.

Cînd a debutat, în 1981, cu Housekeeping, Marilynne Robinson și-a cîștigat instantaneu locul printre cei mai mari scriitori americani din toate timpurile. Roman atemporal, influențat stilistic de Emerson, Housekeeping spunea povestea a două surori orfane crescute de mătușa lor excentrică în orașul fictiv Finger­bone, din Idaho. După o tăcere de 24 de ani, timp în care a publicat doar două volume de eseuri, Robinson a revenit cu Galaad, roman care a fost recompensat cu Premiul Pulitzer pentru proză și cu prestigiosul National Book Critics Circle Award. 

Dacă debutul ei în proză era un roman despre fete și femei, despre maturizare și rebeliune adolescentină, Galaad poate fi citit ca un revers al acestei medalii: roman despre tați și fii, despre relațiile complicate dintre bărbații unei familii. La fel ca în Housekeeping, însă, personajele principale ale acestui roman sînt marginali, excluși de tot felul, indivizi care străbat viața ca în vis – de altfel, atmosfera onirică a romanului este impregnată de atemporalitatea faulkneriană – și care se poziționează în descendența unei linii ereditare impregnate de religiozitate radicală. În Vechiul Testament, Galaad este locul ultimei întîlniri dintre Iacov și Laban, iar traducerea etimologică a cuvîntului ar fi „grămadă, movilă de pietre de mărturie“. Galaad-ul biblic poate fi folosit și ca simbol pentru un tărîm stîncos, neprimitor. Galaad-ul lui Robinson este un orășel minuscul din Iowa, iar timpul povestirii este undeva pe la jumătatea secolului trecut. Naratorul, John Ames, este pastor, un bărbat trecut bine de vîrsta de șaptezeci de ani, cu grave probleme de inimă, care-i scrie fiului său de șapte ani, știind că nu va trăi destul pentru a-l vedea adult. 

Romanul, care se suprapune perfect acestor scrisori, e un testament și o mărturisire (confesiune): Ames provine dintr-un șir neîntrerupt de predicatori, e un conservator care iubește însă viața cu pasiune, e genul de pastor-scriitor care vede divinitatea în lumina strecurată printre frunzele unui copac în cîmpie, dar devine pe alocuri iritant prin infinitele lui ezitări și printr-o umilință care se apropie de patologie. Poveștile pe care i le spune fiului făcut la bătrînețe își întind rădăcinile înspre un bunic aboliționist care predica în favoarea războiului „moral“, se apropie de prezent prin povestea unui tată pacifist – de unde și fisura dintre el și bunic, atît de asemănător unui pustnic veterotestamentar –, apoi ajunge la un alt fiu, „dăruit“ de cel mai bun prieten, un fiu rătăcitor tipic, lipsit de credință și cuprins de îndoieli. Această oaie neagră a orașului este tocmai punctul de contrast între trecutul cuprins de fervoarea aboliționismului și prezentul recăzut în ipocrizie și rasism. 

Întregul roman e scris că și cum ar fi o poveste in illo tempore: amănuntele ce situează povestea exact sînt cu atît mai șocante. Galaad este un oraș situat în afara timpului și, în același timp, tolerează cu îngăduință elementele „progresului“: pastorul Ames are o singură pasiune, cu excepția scrierii predicilor, și anume baseball-ul, așa că acceptă cu îngăduință montarea unui televizor, chiar dacă meciurile par mai „vii“ ascultate la radio. 

În centrul acestui roman, ca o bilă de foc, stă un paradox uriaș: deși este un roman al tăcerii – al tăcerii respectuoase, religioase –, este în același timp unul al mișcării. Funcționează ca un fluviu liniștit, ale cărui ape însă sînt adînci și ascund bulboane ucigașe. Bunicul lui John Ames, pastor decupat din Vechiul Testament, care pleacă la sfîrșitul vieții să moară în pustie, este în același timp predicatorul radical care sprijină războiul, dacă este „drept“, este un ucigaș („moral“) și un instigator. În același timp, întors fără un ochi din război, la bătrînețe devine o stafie care bîntuie Galaad-ul și care fură de la cei care au pentru a da pomană săracilor. Fiul său, pacifist convins, îngroapă dovezile actelor violente ale tatălui, dar nu poate tolera natura liber-cugetătoare a unuia dintre fii (fratele naratorului, întors din Europa cu patima ateismului, căpătat pe filiera lecturilor din Feuerbach). 

Lunga scrisoare a pastorului de 76 de ani către fiul său de numai 7, inspirată probabil de Jurnalul unui preot de țară, al lui Georges Bernanos, dar și de spiritul protestant al unui John Donne, este aparent lipsită de dramatism și devine așa dacă e așezată în contextul literar al contemporaneității. Însă dramele pe care le obliterează, trecînd cu pensula tăcerii peste ele, sînt acolo: avem de-a face cu conflicte iremediabile între generații, cu iubiri tîrzii și gelozii reprimate. Bineînțeles, ceea ce face ca zgomotul și furia să fie „înfundate“ este credința absolută a naratorului, insistența lui întru umilință, pînă în punctul în care un cititor mai „secular“, ca mine, simte că poate romanul se îndreaptă spre un neverosimil iritant. Dar chiar dacă John Ames este categoric un om (excesiv de) bun, el are o complexitate discretă, însă autentică. Firește că anfilada de conflicte tată-fiu este o proiecție a celei divine, dintre Tată și Fiu, însă acest ultim fiu, ultimul izotop John Ames, care a îndrăznit să se îndrăgostească după vîrsta de 60 de ani și să zămislească un fiu, iubește cu disperare viața. Iar această dragoste se desfășoară treptat, se dezvăluie cu o lentoare mistică (am vrut să scriu cu o lascivitate mistică, dar poate aș fi exagerat). 

E un roman, după cum a scris James Wood, care te învață să-l citești, cum să-l citești. Scriitura lui Robinson poate fi comparată cu a unui Cormac McCarthy, plus sentimentul religios. E un vitalism discret aici, ascuns în regretul bătrînului pastor de a nu se mai putea juca cu micul său fiu, în invidia cu care urmărește joaca acestuia cu celălalt fiu al său, surogatul rătăcitor. Chiar și pisica Soapy atrage către sine germenii unei priviri invidioase. Însă de fiecare dată cînd simte că i se clatină credința, bunul pastor se pedepsește: aici se găsește conflictul cel mai puternic al romanului, în interioritatea dramatismului. 

Galaad este, fără îndoială, unul dintre cele mai frumoase romane scrise în literatura americană a ultimelor decenii.

Bogdan-Alexandru Stănescueste scriitor, traducător și editor. Ultima carte publicată: romanul Abraxas, Editura Polirom, 2022.